cară toamna în spate și nu lasă niciun strop să izbucnească în față
poate ar stropi fețele atâtor doamne și nimeni n-ar mai ști adevărul despre ridurile lor
de aceea mă uit mai aproape la câteva din preajmă cum stau la taifas ascunse sub geci și numără porumbeii din pomi
frunza trece din verde în galben trunchiurile stau pe gânduri în aceeași veche ponosire a griului de pe coajă
ce aș putea să scriu din ce adună ochii?
vehiculul care huruie pe stradă în niciun caz îi e imposibil retinei să-l țină parcat și ar zvârli pulbere în iriși la frânarea în culoare mai mult decât lasă căruța pe ulița scăpărând de la țesturi
o, mi-am dat seama: voi nota privirea aceea spre mine atașată de un zâmbet pal venită dintr-un unghi de vedere mai abstract
