În vitrina magazinului de lângă școală a apărut, parcă sub bagheta unui magician, un avion roșu cu aripi largi. I-am vorbit mamei acasă, iar ea mi-a spus: „Lasă jucăriile și treci și învață!”.

Ca un adevărat căpitan de cursă lungă, mi-a ordonat să stau „în banca mea”. Totuși, ceea ce nu mi-a putut reprima a fost bucuria de a mă uita zilnic în vitrină. Până într-o zi, când avionul a „zburat” și a aterizat în recuzita altui copil.

Din sufletul meu, imaginea acelei jucării — tabla strălucitoare, formele suple ale aparatului de zbor — nu s-a estompat niciodată.

În 2008, am publicat un poem intitulat Avionul roșu. M-am putut descătușa, cu seninătate, datorită prezenței acelei minunate jucării în mâinile fiului meu, aviator neîntrecut peste „depresiunile” configurate de plapumă. Zgomotul de motor, imitat de gurița lui, era înălțător — o chemare peste norii timpului.