Mă împiedic în frunzele galbene, care zornăie ca niște monezi pierdute din geantă, odinioară, de poștași.
Simt nevoia de a pune limba pe cleiul plicului și să trimit o scrisoare aiurea, către oricine veghează nașterea vremii din hăul cosmosului surpat în foaie.
Limba îmi rămâne prinsă în vocabularul epistolar și abia acum, aici, se descătușează, cu tot ce a apucat să afirme în anul consemnat pe textul expediat din armată.
Foișorul este aplecat spre apus, din el privesc în lăuntrul meu, deși binoclul îmi duce privirea peste orașul amuțit sub cizmele soarelui tiranic de vară.
Pușca zace în cuier ca o poveste fără personaje, din care iese un peisaj miniatural. Cocoșul, fixat să dea cu pliscul în pucioasa din fundul cartușului, nu scoate capul să cânte la ore precise, iar patul de lemn așteaptă umărul să doarmă în luarea țintei în cătare. Mai sunt striațiile din țeavă, care dau glonțului viteza necesară să fugă de sine, în alt trup imaginar pe timp de pace.
Îmi arunc un ochi să estimez cât de bine am curățat mecanismul.
Tălpile îmi amorțesc în bocancii atât de grei, încât niște hipopotami încălțați ar fi mai ușor de purtat. Mă și văd urcat pe spinările lor - aștept să mă îndrepte spre balta cea mai apropiată, acolo unde voi asista la repausul pe care, în urechea lor, îl ia și pasărea...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”