mă împiedic în frunzele galbene –
zornăie ca niște monezi pierdute
din geanta unui poștaș.

am chef să pun limba pe cleiul plicului
și să trimit o scrisoare aiurea
către oricine veghează nașterea vremii 
din hăul cosmosului surpat în foaie.

limba mi se lipește
de vocabularul epistolar...

foișorul se pleacă spre apus,
binoclul îmi arată orașul –
mut sub cizmele soarelui de vară.

pușca zace în cuier,
o poveste fără personaje,
din țeava ei iese un peisaj miniatural.

cocoșul, prins în mecanism,
nu mai cântă.
patul de lemn așteaptă umărul
să doarmă în luarea țintei.

striațiile din țeavă
dau glonțului curajul
să fugă de sine
într-un trup imaginar,
pe timp de pace.

îmi arunc un ochi –
mecanismul strălucește,
dar tălpile îmi amorțesc
în bocancii grei.

atât de grei,
încât hipopotamii încălțați
ar fi mai ușor de purtat.

mintea mi se duce prin Africa,
mă sprijin pe spinarea lor moale.

aștept să pască sub mine
sau să mă ducă spre baltă,
unde pasăre visează acolo
în locul meu.