La planta del otoño presiona las copas de los árboles y asusta a los pájaros dormidos entre las ramas. Hubieras visto a los dos enamorados alzarse del banco, más convencidos que la paloma de nuestra casa, al oír el bramido otoñal que cercaba la naturaleza desde todos los rincones de donde podía surgir.
Los coches roncaban, como cuerpos debilitados en las articulaciones. De las cercas solo se aferraban los gatos, para quedarse allí, en las enormes cantidades de aire que se desplomaban desde un avión puesto en marcha por la mano misma de un niño — maestro en origami.
Estaba tan cansado que tomé dos hojas y me las puse sobre los párpados — para cerrar, de modo concreto, la visión del horizonte amarillo.
Talpa toamnei apasă peste coroanele pomilor și sperie păsările adormite în crengi. Să-i fi văzut pe cei doi îndrăgostiți zburând de pe bancă, mai convinși decât porumbelul de la casa noastră, la auzul vuietului autumnal care împresura natura din toate colțurile de unde putea să apară.
Mașinile huruiau, ca niște trupuri slăbite din încheieturi. De garduri se agățau doar pisicile, să stea ele acolo, în cantitățile enorme ale aerului care se prăbușea dintr-un avion pus pe unde chiar de mâna unui copil — meșter în origami.
Eram atât de obosit, încât am luat două frunze și mi le-am pus pe pleoape — să închid, în mod concret, viziunea despre orizontul galben.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
