aburul vinului plutește încet
pe la nările bărbaților
adunați la masă.
își pomenesc prietenul plecat
într-o lume
fără ceasuri.

unii spun că l-au văzut
când a intrat pe poarta de stele —
avea haina curată,
fața liniștită,
și heruvimii l-au poftit
să se așeze în iarbă,
pe un scaun de stambă.

s-a mirat —
el, bărbat colosal,
lat în umeri,
înalt cât să atingă stelele.
încă de aici
putea muta Carul Mare
în ce zodie voia.

și totuși,
i s-a oferit un scaun fragil.
atât cât trebuie
pentru un suflet.

acum, cei rămași
și-au desfăcut limba.
vorbesc despre solarii,
despre peștele de apă dulce
încărcat de metale grele,
despre vreme și zilele de post.

preotul de lângă mine
spune că sufletul se curăță încet —
ca lumina
care sapă și azi
în vin.

Soarele sapă în vinul din pahare
cu lopeți de aur.
Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță
se preface într-un abur ușor,
care plutește pe la nările bărbaților așezați la masă,
veniți să-și pomenească prietenul plecat,
de câțiva ani,
în lumea de apoi.

Câțiva spun că l-au văzut,
când a intrat pe poarta de stele din cer.
Era liniștit, cu haină curată,
poftit de heruvimi cu barba până în piept
să ia loc în iarbă,
pe un scaun de stambă.

El s-a mirat —
se știa bărbat colosal,
cât lozul cel mare,
lat în umeri,
înalt cât să ajungă între stele.
Încă de aici, din viața pământeană,
putea muta Carul Mare în ce zodie voia
și, totuși, i s-a oferit un scaun
atât de fragil...

Dar era mai mult decât suficient
pentru sufletul lui —
ca pentru al oricărui om de pe acolo.

Fiecăruia dintre cei rămași
i s-a desfăcut limba.
Se vorbește despre solarii,
despre peștele de apă dulce,
încărcat de metale grele,
după cum spune preotul de lângă mine…

Soarele sapă în vinul din pahare
cu lopeți de aur.
Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță
se preschimbă într-un abur fin,
care plutește pe la nările bărbaților adunați la masă,
veniți să-și pomenească prietenul plecat,
de câțiva ani,
în lumea de apoi.

Unii spun că l-au văzut
când a intrat pe poarta de stele -  
avea haina curată,
fața liniștită
și heruvimii cu barba până-n piept
l-au poftit 
să se așeze în iarbă, 
pe un scaun de stambă.

S-a mirat —
el, bărbat colosal,
lat în umeri,
înalt cât să atingă stelele.
Încă de aici, din viața pământeană,
putea muta Carul Mare
în ce zodie voia.

Acolo, în paradis,
i s-a oferit un scaun atât de fragil.
Dar era destul —
pentru sufletul lui,
ca pentru al oricărui om din locul acela.

Fiecăruia dintre meseni
i s-a desfăcut limba.
Se vorbește despre solarii,
despre peștele de apă dulce,
încărcat de metale grele,
după cum enunță preotul de lângă mine...