Soarele sapă în vinul din pahare
cu lopeți de aur.
Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță
se preschimbă într-un abur fin,
care plutește pe la nările bărbaților adunați la masă,
veniți să-și pomenească prietenul plecat,
de câțiva ani,
în lumea de apoi.

Unii spun că l-au văzut
când a intrat pe poarta de stele -  
avea haina curată,
fața liniștită
și heruvimii cu barba până-n piept
l-au poftit 
să se așeze în iarbă, 
pe un scaun de stambă.

S-a mirat —
el, bărbat colosal,
lat în umeri,
înalt cât să atingă stelele.
Încă de aici, din viața pământeană,
putea muta Carul Mare
în ce zodie voia.

Acolo, în paradis,
i s-a oferit un scaun atât de fragil.
Dar era destul —
pentru sufletul lui,
ca pentru al oricărui om din locul acela.

Fiecăruia dintre meseni
i s-a desfăcut limba.
Se vorbește despre solarii,
despre peștele de apă dulce,
încărcat de metale grele,
după cum enunță preotul de lângă mine...