Despre un pesimism bine temperat (Editura Eikon, București, 2025) scrie Cassian Maria Spiridon, propunând o reflecție de o gravitate mereu reînnoită. Tema abordată își păstrează actualitatea aproape neîntreruptă, căci ea surprinde tensiunea fundamentală dintre individul competent, fără pretenția geniului, și mediocritatea socială care tinde să-l submineze. În această opoziție, autorul identifică atât un simptom al epocii moderne, cât și o constantă a condiției umane, acolo unde luciditatea se confruntă inevitabil cu inerția spiritului colectiv.
Observația autorului — „Masa nimicește tot ceea ce nu este după chipul și asemănarea ei, tot ceea ce este deosebit, individual, calificat și de elită” — dobândește, în context, valoarea unei legi antropologice. Pesimismul despre care Cassian Maria Spiridon vorbește nu este o formă de renunțare, ci una de luciditate controlată — o tristețe înțeleaptă, care recunoaște reculul valorilor fără a abdica de la ele. În acest sens, discursul lui se înscrie în tradiția criticii morale a culturii, acolo unde luciditatea devine, paradoxal, o formă superioară de speranță.
Sursele pe care le convoacă eseistul în alcătuirea primului capitol, Cultul ignoranței și refuzul competenței, trădează o orientare intelectuală solidă, dublată de un spirit comparativ rafinat. Între aceste repere se disting Revolta maselor de José Ortega y Gasset, Sfârșitul competenței de Tom Nichols, Schiță a unui tablou istoric al progreselor minții omenești de Nicolas de Condorcet.
Prin această selecție, autorul își așază demersul în descendența unei tradiții critice care, de la iluminism până la modernitatea sceptică, a urmărit raportul dintre rațiune și degenerescența colectivă. Ortega îi oferă cadrul unei meditații asupra presiunii nivelatoare a mulțimii, Nichols îi furnizează diagnosticul contemporan al declinului meritului și al eșecului competenței, iar Condorcet îi reamintește idealul progresului spiritual al umanității — ideal mereu amenințat, dar niciodată cu totul stins. Între sursele invocate de eseist în alcătuirea primului capitol se regăsește, alături de cele deja menționate, și Despre democrație în America de Alexis de Tocqueville. Prin această adăugire, perspectiva se lărgește considerabil, căci Tocqueville aduce în discuție dimensiunea politică a egalitarismului și consecințele sale asupra spiritului individual.
Edificiul teoretic al studiului se sprijină pe patru coloane majore: Revolta maselor de Ortega y Gasset, care analizează triumful mediocrității; Sfârșitul competenței de Tom Nichols, care deplânge erodarea autorității expertului; Schița unui tablou istoric al progreselor minții omenești de Condorcet, ce exprimă încrederea iluministă în perfectibilitatea rațiunii; și, în fine, Despre democrație în America de Tocqueville, care avertizează asupra pericolului nivelării spiritelor sub pretextul libertății.
Din întâlnirea acestor voci, eseistul extrage o sinteză de o remarcabilă coerență: între optimismul progresului și pesimismul lucid al epocii moderne se conturează drama conștiinței contemporane, prinsă între idealul meritului și tentația uniformizării. Astfel, capitolul inaugural devine o asociere între luciditatea clasică și neliniștea modernă, între speranța iluministă și conștiința tragică a limitelor sale.
La o primă lectură a structurii volumului, ies în relief capitolele consacrate unor direcții majore ale culturii române: Seria Al. Tzigara-Samurcaș a „Convorbirilor literare” și scriitorii interbelici, Eminescu în prima teză de doctorat, Ediția princeps Poesii de Mihail Eminescu, O comemorare Eminescu și Invențiile năluce ale anilor ’60. Aceste titluri, departe de a constitui simple compartimentări tematice, sugerează o arhitectură de gândire, o mișcare de la erudiția documentară spre reflecția critică și, mai departe, către o interpretare a spiritului epocii. Capitolul despre Convorbiri literare și scriitorii interbelici restituie continuitatea unei tradiții intelectuale, în timp ce acelea dedicate lui Eminescu – privit succesiv ca obiect de exegeză academică, text originar și ca mit cultural – trasează un itinerar hermeneutic de adâncime. În fine, Invențiile năuce ale anilor ’60 deschide perspectiva asupra modernității postbelice, asupra efortului de reînnoire a formelor literare sub semnul unui imaginar tensionat între memorie și inovație.
Mihai Eminescu. Studiu critic, semnat de N. Petrașcu și editat în 1892, este „prima lucrare postumă dedicată poetului și care apare la editura Socec, în anul 1892, sub semnătura lui N. Petrașcu, la recomandarea lui Maiorescu, așa cum mărturisește fostul director interimar al Convorbirilor literare (între 1 sept. 1888 și 15 martie 1889 – perioadă în care a intervenit o vacanță pentru Iacob Negruzzi, motivată de unele probleme de sănătate)”; „Studiul dedicat poetului de N. Petrașcu nu a mai fost reeditat. De reținut, primul doctorat ce are ca temă viața și opera lui Eminescu va fi susținut în limba maghiară la Facultatea de Filologie a Universității din Budapesta, lucrare scrisă în limba română și apoi tradusă pentru susținerea tezei. Disertația a fost prezentată de Ilie Cristea (viitorul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Miron Cristea) în luna mai 1895, cu titlul: Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română”.
Capitolul despre ediția princeps a volumului Poesii de Mihail Eminescu se distinge printr-un caracter analitic și riguros documentar, revelând preocuparea autorului pentru reconstituirea minuțioasă a contextului editorial și cultural al apariției acestei cărți fundamentale. Cassian Maria Spiridon examinează cu acribie aspectele tehnice ale ediției, reținând observațiile lui Petru Creția referitoare la condițiile grafice ale volumului („ediția este una dintre cele mai frumoase ale vremii în marginea gustului ei și, totodată, moment hotărâtor al prezenței poeziei eminesciene în durata culturii românești”), la motivația editorială a lui Titu Maiorescu („Dacă totuși am publicat și aceste poesii, împreună cu celelalte, așa cum se găsesc, am făcut-o dintr-un simțământ de datorie literară”), precum și la structura internă a cărții — numărul poeziilor incluse și titlurile revistele în care acestea apăruseră anterior.
Demersul nu se oprește însă la simpla erudiție bibliografică. Autorul integrează în analiza sa un corpus epistolar de o valoare revelatoare: scrisori între Eminescu și Veronica Micle, între Maiorescu și poet și între același Maiorescu și sora lui, Emilia Humpel. Din aceste fragmente epistolare înțelegem atitudinea poetului față de publicarea volumului său, precum și climatul în care aceasta s-a produs. Rezultatul este un capitol de o densitate critică aparte, care restituie ediției princeps atât valoarea ei textuală, cât și vibrația umană a unei epoci de început a modernității românești.
Cu privire la Despre un pesimism bine temperat, se cuvine a remarca, înainte de toate, capacitatea lui Cassian Maria Spiridon de a evalua cu finețe și rigoare datele contextuale ale temeipropuse, aceea a pesimismului controlat. Eseistul îmbină cu echilibru rigoarea istoriei literare cu subtilitatea unei reflecții critice de înaltă finețe, conferind textului atât profunzime interpretativă, cât și soliditate metodologică. Discursul, de o elaborare stilistică atent dozată, se impune prin claritatea construcției și prin judicioasa selecție a opiniilor esențiale din domeniile atinse — filosofic, sociologic, cultural. Cassian Maria Spiridon nu se lasă atras în tentația generalizărilor retorice. El preferă argumentul irefutabil, sprijinit pe texte și contexte, ceea ce conferă lucrării o autoritate intelectuală fără emfază.
Volumul se afirmă ca o meditație asupra stării culturii în epoca noastră, când pesimismul nu este o formă de capitulare; devine o metodă de luciditate, un exercițiu al discernământului moral în fața degradării valorilor.
