Dinaintea ferestrei, chemări astrale sprintează, dau din aripi — le prind și mă gândesc dacă vrei să-mi fii în apropiere.
Așază-te în fotografia aceasta de pe masă, stai în preajma ei, dar nu ca o frunză în copacul din spate. E singura șansă pe care ți-o ofer.
Turme de scântei pe Mureș — le mână strigătul toamnei spre pomii care ne-au adăpostit în mai, de sfârșitul consemnat deja în caietele tale — cu litere mari.
Numai gândul trece peste ciuma codașă. Rânduri de ploi zburdă prin parc. Ne trebuie doar un centimetru până la explozie.
Treptele de piatră atacă apusul cu lucirea, până la sângerare.
În această dimineață, sub cais, înghit stropul de smântână din ceașca de cafea...
Solzii mei sunt nevăzuți și aștept mâna îngerului curator să mi-i dea la o parte, ca să pot scoate capul în societate — mai senin și despovărat de orice impuls de carcasă.
Ce-ar fi, în mod ironic, să primesc palme pe spate, la fel de invizibile ca solzii?
M-aș ascunde și mai adânc în mine însumi? Nu m-aș mai regăsi nici eu în această mișcare de supraviețuire morală —
și cine știe unde aș ajunge, poate la umbra inimii, unde aș aranja stări de gheață pentru ea și m-aș uita cum le cară afară, cum vagonetele duc florile de mină.
Dacă aș nimeri sub plămâni, aș rezista activității lor de fabrică fragilă?
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
