În această dimineață, 
sub cais, 
înghit stropul de smântână 
din ceașca de cafea...

Solzii mei sunt nevăzuți 
și aștept mâna îngerului curator 
să mi-i dea la o parte, 
ca să pot scoate capul în societate — mai senin 
și despovărat de orice impuls de carcasă.

Ce-ar fi, în mod ironic,
să primesc palme pe spate,
la fel de invizibile ca solzii?

M-aș ascunde și mai adânc
în mine însumi?
Nu m-aș mai regăsi nici eu
în această mișcare
de supraviețuire morală —

și cine știe unde aș ajunge,
poate la umbra inimii,
unde aș aranja stări de gheață pentru ea
și m-aș uita cum le cară afară,
cum vagonetele duc
florile de mină.

Dacă aș nimeri sub plămâni,
aș rezista
activității lor
de fabrică fragilă?