Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac, saxofonul ține isonul formației de muzicanți...
Pe gânduri, uluit de priveliște, nașul dă din cap și exclamă: - Este ceva... Este mai spectaculos decât Ciuleandra!
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire. Nu pare să înceteze frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
Orizontul pe care mi-l oferi duce spre mine însumi mai mult decât o madlenă pentru Marcel Proust.
Mă redescopăr pe mine, cel de douăzeci de ani, care își dorea să întâlnească prototipul de fată care ești tu.
Anii mi te-au ascuns, pierdut printre alte privighetori — era să-mi înstrăinez glasul de aur al inimii. Poate că l-am închis, din greșeală, într-o cutie de metal și de acolo, oricât de mult ar fi îngânat viața, nu se mai făcea auzit. Pufnea în sine, precum o locomotivă care își lasă aburul prin munții înzăpeziți.
Singurătatea era tovarășa mea permanentă. Avea și ea un rost de la destin: scotea cărțile din sertarele simțirii mele, mă învăța să-mi aud gândul și cuvintele care, învelite în lucire, se adunau la un taifas cu mine, pe hârtie.
Au fost și prăpăstii care m-au amenințat cu durata pe care ar fi cerut-o ridicarea din nou la ceea ce eram, cândva.
Nu-mi era teamă — să se înțeleagă de aici — de căderea în sine, care măsura doar o clipă. Mai mult mă înspăimânta urcușul, asemănător vulturului, dar eu nu aveam decât elanul și nu aripi — ca stăpânul stâncilor.
Buzele tale se lipesc de ale mele. În ochii tăi mă uit, și orizontul pe care mi-l oferi duce spre mine însumi mai mult decât o madlenă pentru Marcel Proust.
Mă redescopăr pe mine, cel de douăzeci de ani, care își dorea să întâlnească prototipul de fată care ești tu.
Anii mi te-au ascuns... Pierdut printre alte privighetori — era să-mi înstrăinez glasul de aur al inimii. Poate că l-am închis, din greșeală, într-o cutie de metal și de acolo, oricât de mult ar fi îngânat viața, nu se mai făcea auzit. Pufnea în sine, precum o locomotivă care își lasă aburul prin munții înzăpeziți.
Singurătatea era tovarășa mea permanentă. Avea și ea un rost de la destin: scotea cărțile din sertarele simțirii mele și mă învăța să-mi aud gândul. Cuvintele, învelite în lucire, se mai adunau la taifas cu mine, pe hârtie.
Au fost și prăpăstii care m-au amenințat cu durata pe care ar fi cerut-o ridicarea mea din nou la ce am fost cândva.
Nu-mi era teamă — să se înțeleagă de aici — de căderea în sine, care măsura doar o clipă. Mai mult mă temeam de urcuș, asemănător vulturului, dar eu nu aveam decât elan și nu aripi — ca stăpânul stâncilor.
