Orizontul pe care mi-l oferi
duce spre mine însumi
mai mult decât o madlenă pentru Marcel Proust.

Mă redescopăr pe mine,
cel de douăzeci de ani,
care își dorea să întâlnească
prototipul de fată care ești tu.

Anii mi te-au ascuns,
pierdut printre alte privighetori —
era să-mi înstrăinez glasul de aur al inimii.
Poate că l-am închis, din greșeală,
într-o cutie de metal
și de acolo, 
oricât de mult ar fi îngânat viața,
nu se mai făcea auzit.
Pufnea în sine,
precum o locomotivă care își lasă aburul
prin munții înzăpeziți.

Singurătatea era tovarășa mea permanentă.
Avea și ea un rost de la destin:
scotea cărțile din sertarele simțirii mele,
mă învăța să-mi aud gândul
și cuvintele care, învelite în lucire,
se adunau la un taifas cu mine,
pe hârtie.

Au fost și prăpăstii
care m-au amenințat cu durata
pe care ar fi cerut-o ridicarea din nou
la ceea ce eram, cândva.

Nu-mi era teamă —
să se înțeleagă de aici —
de căderea în sine,
care măsura doar o clipă.
Mai mult mă înspăimânta urcușul,
asemănător vulturului,
dar eu nu aveam decât elanul 
și nu aripi —
ca stăpânul stâncilor.