cum s-o fi simțit bunicul
când și-a dat seama
că bătrânețea
este ca o jachetă udă pe care nu mai ai putere s-o dai jos?

îmi spunea:
„bătrânețe, haine grele…
nu mai ai ce face.
te prinde ca o menghină.”

și nici nu voia
să se întoarcă în trecut —
ce sens are să repeți
munca deja făcută,
drumurile deja bătute,
oasele deja obosite?

mă întreb ce imagine
i-o fi fulgerat prin minte
când s-o fi gândit
la el
întins în sicriu,
deconectat de la lumină,
acoperit de pământ
ca o fereastră astupată.

ce fiori l-or fi străbătut,
când moartea i-a trecut
prin gând
ca o notificare
pe care nu ai cum s-o ștergi?

și totuși
știu sigur:

în ziua în care a văzut
că finalul e la doi pași,
bunicul meu a urât moartea.

a privit-o urât,
ca pe cineva
care vine să-i întristeze nepoții,
că-l ia pe el,
blândul,
din lumea în care
încă voia
să mai rămână.