În sens general, disciplina antropologiei studiază omul în ambianța socială, economică și culturală. Din această perspectivă, atât reflexivă, cât și metodică, se articulează și demersul științific al lui Mircea Băduț. Lucrarea lui, intitulată AntropoLexis (publicată la Editura EuroPress, București, în 2025), își propune o lectură a anthropos–ului prin prisma semnelor și structurilor culturale.

Mircea Băduț inițiază un demers pe care îl putem numi antropologie descendentă (sau de la extrem la esențial). Punctul de plecare al analizei nu este arheul, ci zborul cosmic, considerat una dintre cele mai recente și mai complexe realizări ale Homo sapiens. Includerea reprezentărilor grafice nu face decât să confirme o intenție didactică și o structură sincretică a lucrării, în care abstractul este ancorat vizual.

Trecerea de la sporturile care implică verticalitatea maximă (baschet, volei) la zborul cosmic trădează o observație profundă asupra motivației umane. Mircea Băduț sugerează că simpla tendință ludică de a sări cât mai sus – o formă de transcendere temporară a gravitației – a constituit un substrat instinctiv care, o dată rafinat prin tehnică și știință, a culminat cu atingerea spațiului cosmic. Aceasta este o viziune care leagă jocul de ambiția epocală.
​Călătoria în cosmos, așa cum este analizată, devine un complex de variabile interdependente:
​mijloace tehnice și științifice (instrumentarul indispensabil al extensiei umane); durata și motivația (factori temporali și teleologici); efecte / adaptări biologice și psihice (nucleul antropologic – studiul rezilienței umane în fața mediului ostil). Concluzia exegetului privind traiul în spații închise – considerat nepotrivit omului – și necesitatea recurgerii la adjuvante (deja cunoscute în medicină și psihologie) subliniază vulnerabilitatea organismului uman, chiar și în contextul celei mai avansate tehnologii: „Traiul prelungit în incinte închise nu este prielnic omului actual, așa că el fie (1) va recurge în timpul călătoriei (și în mod consecvent) la adjuvantele din categoriile deja cunoscute (bio-chimice; sportive; divertisment), fie (2) cei care vor pleca în cosmos vor fi riguros selectați (alegând din mulțimile semnificative de selecție exemplarele care au potențial genetic înspre adaptare ori înspre anduranță), fie (3) va beneficia de o perioadă de pregătire înaintea călătoriei, în care timp corpul și psihicul se antrenează pentru a face față solicitărilor preconizate” (Călătoria).

Cea mai acută observație a lui Mircea Băduț rezidă în stabilirea unei analogii izbitoare între condiția omului în spațiul cosmic (pe suprafața unor planete locuibile sau în stații spațiale) și experiența cotidiană în epoca de astăzi a globalizării. Astfel, omul modern, prins în plasa de evenimente ale realității, trăiește deja o formă de existență în spațiu închis, mediată constant. Adjuvantele sunt cele tehnologice: GPS-ul (funcționează ca un instrument de orientare esențial, reducând incertitudinea spațială; smartphoneul (catalizator al ieftinirii comunicării, redefinind interacțiunile sociale); mediul online (transformarea culturii scrise și a accesului la informație). Din acest punct de vedere, spațiul cosmic devine doar o metaforă extremă a spațiului globalizat, ambele solicitând adaptări psihice și recurgerea la tehnici de supraviețuire și navigație similare: „În ultimul timp, cu toții am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala societății umane. Fenomenul rânjește atât de sigur pe sine că nu mai are rost să-i definim markerii. (Deși ne rămâne tentația de a-l demonta și de a-i afla cauze și mecanisme). Poate-i un revers al progresului: câștigăm eficiență, dar pierdem esențe, evităm profunzimi” (Un reflex inconștient).   

Rolul telescopului Kepler, cu bilanțul său impresionant de peste o mie de exoplanete descoperite într-o misiune de nouă ani, nu este tratat doar ca o performanță tehnică. În viziunea lui Mircea Băduț, acest volum de date cosmice servește ca fundament empiric pentru a justifica nu doar probabilitatea vieții extraterestre, ci și posibilitatea formelor de inteligență fundamental diferite de cele bazate pe structuri organice.

Extinderea universului cunoscut invită, implicit, la o extindere a definiției inteligenței. Această secțiune relevă temeritatea speculativă a lui Mircea Băduț. El dezbate variante ale inteligenței biologice și se aventurează în explorarea unor tipologii radicale, precum inteligența electromagnetică. Prin punerea în discuție a unor asemenea forme de conștiință neconvenționale, autorul sugerează că inteligența nu este inseparabilă de materialitatea specifică, întrucât poate fi un fenomen emergent bazat pe alte tipuri de energie sau organizare informațională. Acest demers este esențial pentru a depăși antropocentrismul în definirea cogniției: „Dacă entitatea – suport pentru inteligență (sau pentru viață, ca să facem un mic, dar important recurs la originea poveștii) nu este materială, ci de factură energetică?” (Dincolo de inteligența preconcepută. Inteligente postconcepte).

Mircea Băduț recurge la romanele SF ca sursă de exemplificare și inspirație, citând autori de mare anvergură precum Karel Čapek, un precursor major al genului și al termenului „robot”, Mircea Oprița, Mihail Grămescu și Cristian Tudor Popescu. Acest fapt este o recunoaștere implicită a funcției cognitive a ficțiunii.

Literatura SF devine un laborator mental, unde ipotezele științifice și filosofice pot fi testate narativ, în avans. Acești scriitori oferă modele conceptuale pentru ceea ce ar putea fi inteligența, depășind limitele metodologice actuale ale științei. Astfel, SF-ul este validat ca formă de meta-speculație științifică. Faptul că un întreg capitol este consacrat acestei diade confirmă caracterul peren și neepuizabil al problemei.

Conflictul sau, dimpotrivă, concilierea dintre rațiune și credință reprezintă, într-adevăr, un subiect mereu la modă, deoarece definește tensiunea centrală a conștiinței occidentale. Referința la Descartes este pertinentă, deoarece metodologia carteziană a marcat, prin îndoiala hiperbolică și căutarea certitudinii indubitabile, o etapă crucială în afirmarea autonomiei rațiunii în fața dogmei.

Mircea Băduț, prin această dezbatere, se înscrie în filiația marilor sinteze intelectuale, iar interesul major al abordării lui constă în identificarea acelor spirite conciliatoare care au încercat să depășească antagonismul. Nominalizarea acestor figuri sugerează o încercare de a construi o punte între cele două tendințe. Constantin Noica este filosoful care a căutat adesea o sinteză organică între spiritul logic apusean și cel meditativ, esențialist. El reprezintă latura ontologică și speculativă a reconcilierii. Frans de Waal, ale cărui  (probabil referindu-se la studiile sale de etologie și morală la primate) sugerează o tentativă de a ancora moralitatea (adesea asociată cu credința) în biologic și social, oferind o bază evolutivă comportamentului. Gânditorul John William a contribuit la o soluție practică a coexistenței religiei cu știința.

Structura cărții, așa cum este schițată, nu ar fi fost completă fără includerea a două figuri monumentale care, deși divergente, sunt esențiale pentru înțelegerea mecanismelor credinței: Sigmund Freud și Mircea Eliade. Primul, ca fondator al psihanalizei, a propus o manieră psihogenetică. El abordează credința și religia (e.g., în Viitorul unei iluzii) ca pe o nevroză obsesională universală sau o proiecție a nevoilor infantile de protecție, situând credința sub lupa unei analize strict raționaliste și demitizante. Reprezentând dimensiunea sacrului, a mitului și a istoriei religiilor, Mircea Eliade oferă cadrul fenomenologic prin care credința este studiată ca o realitate structurantă a conștiinței umane, independentă de validarea rațională. ​

Prin juxtapunerea acestor personalități, Mircea Băduț reușește să acopere un spectru larg: de la ontologia lui Noica, la etologia lui de Waal, trecând prin fenomenologia religioasă a lui Eliade și critica psihanalitică a lui Freud.