Aveam un petic de hârtie în buzunar 
când am căzut în zăpadă. 
Pe el, 
erau trecute câteva referințe despre spațiu și timp, 
atât de strânse între ele încât, 
dacă nu s-ar fi desfăcut accidental, 
mi-ar fi explodat în buzunar. 

Timpul din notițe era extravagant: 
înglobase în sine locurile 
peste care trecuse cu viteza secundei și, 
odată cu ele, 
chipurile ființelor, rămase intacte, 
ca în memorie.

Biletul mi-a sărit din buzunar 
și s-a umplut de zăpadă, 
așa cum primești în față un bulgăre de nea. 

M-am ridicat ușor, râzând. 
Mă pregăteam să părăsesc pârtia 
din care ieșeau, 
ca printr-o ușă deschisă, 
aburii strigătelor, 
când am zărit lângă mine capul unui cangur. 
Restul trupului îi era îngropat în zăpadă, 
ca o idee ajunsă prea târziu.

Aveam un petic de hârtie în buzunar, 
când am căzut în zăpadă. 
Pe el notasem câteva referințe 
despre spațiu și timp care, 
dacă nu ar fi fost desfăcute accidental, 
mi-ar fi explodat în buzunar. 
Mâna — pe care o mai vâram în căptușeala hainei, 
după câțiva lei — mi-ar fi călătorit peste Australia 
și ar fi scos de acolo, 
ca un iluzionist pe scena circului, 
niște canguri obtuzi.

Timpul din notițe era extravagant: 
înglobase în sine locurile 
peste care trecuse cu viteza secundei, 
precum și chipurile ființelor, 
așa cum rămân ele în amintire.

Biletul mi-a sărit din buzunar 
și s-a umplut de zăpadă, 
iar eu am primit în spate un bulgăre de nea. 

M-am ridicat lejer, râzând. 
Mă pregăteam să părăsesc pârtia din care ieșeau, 
ca pe o ușă, 
aburii de la strigătele schiorilor, 
când am zărit lângă mine capul cangurului: 
restul corpului era îngropat în zăpadă, 
ca o idee ajunsă prea târziu...