Aveam un petic de hârtie în buzunar 
când am căzut în zăpadă. 
Pe el, 
erau trecute câteva referințe despre spațiu și timp, 
atât de strânse între ele încât, 
dacă nu s-ar fi desfăcut accidental, 
mi-ar fi explodat în buzunar. 

Timpul din notițe era extravagant: 
înglobase în sine locurile 
peste care trecuse cu viteza secundei și, 
odată cu ele, 
chipurile ființelor, rămase intacte, 
ca în memorie.

Biletul mi-a sărit din buzunar 
și s-a umplut de zăpadă, 
așa cum primești în față un bulgăre de nea. 

M-am ridicat ușor, râzând. 
Mă pregăteam să părăsesc pârtia 
din care ieșeau, 
ca printr-o ușă deschisă, 
aburii strigătelor, 
când am zărit lângă mine capul unui cangur. 
Restul trupului îi era îngropat în zăpadă, 
ca o idee ajunsă prea târziu.