Nicu mă tot vizita acum mai bine 
de treizeci de ani.
Îmi povestea cum își cumpărase loc de veci,
în apropierea blocului.
„Dracu’! Să fiu aproape de casă!
Mă plimb ziua prin oraș,
dau o tură prin cartier...
Dacă este cald, 
o să scot, 
noaptea, 
picioarele afară din groapă”.

De vreo doi ani,
el este la cimitir.
L-a ajuns propria-i glumă,
care, tot de la trecerea vremii, 
s-a îngroșat și l-a înghițit ca pe un dumicat.

Teoretic, de pe-atunci,
mai avea treizeci și ceva de ani de trăit
și-i mai ardea să glumească despre moarte.
Cum îi va fi fost 
când ușa i-a deschis-o coasa
și i-a tăiat viața? 

Era atât de strângător,
încât mi-a luat lingurița de inox
și a dus-o în beciul lui,
unde le depozita pe toate.
Numai viață de rezervă
n-a pus deoparte,
pentru că nu s-a putut,
nu a avut de unde lua zile.

El se prefăcea glumeț,
râdea pe înfundate —
mai mult pufnea pe nări,
ca un vapor
cu țignale asurzitoare.