Steaua pe care o țin să colind prin sat
mă poartă în sus, până la ușa lui Iisus,
care, în dreapta lui Dumnezeu —
cum e spus în Scripturi —
mă primește zâmbitor.
Face un pas spre mine
și vestmântul lui albastru se freacă de bolta cerului,
cea care-i susține pasul măreț și glorios,
chiar și în gestul acesta mărunt
de a primi un copil ca mine
în împărăția lui,
întinsă prin cosmos,
trasă de porumbei în zbor.

Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a zâmbit.

Am văzut toată istoria laudei
ca o hologramă:
turle înălțate, biserici dedicate,
ziduri noi crescând
întru slăvirea lui Hristos.
Eram la ora de religie — mi-am spus —
și gândul m-a azvârlit înapoi pe pământ
cu viteza unei revelații retrase.

Atunci, de jos,
s-au văzut șiraguri de stele noi.
De sub mantia Mântuitorului
vor fi ieșit.

Ai mei priveau 
uimiți explozia imaterială a cerului,
ieșiți să întrebe de mine
pe ceilalți colindători,
care-și făceau datoria față de gazde,
în tandem
cu primirea mea de către Iisus.