Sub titlul Regele balului (Editura PRUT, Chișinău, 2025), Lucreția Bârlădeanu își organizează materia narativă într-o formulă de „roman nonfictiv”, etichetă care dezvăluie imediat filonul originar al cărții: viața însăși, trecută prin filtrul unei conștiințe care selectează, ordonează și conferă sens. Textul se abandonează fluxului biografic, dar, în același timp, se supune unei discipline a construcției: cinci capitole, flancate strategic de un Preambul și închise de un Epilog, semn că experiența existențială este asumată ca materie literară supusă formei.
Ca manieră, romanul, prezentat pe coperta a IV-a de către Nicolae Negru („Cronica familiei Bârlădeanu reflectă, dintr-un unghi personal, credibil, realitățile din perioada ocupației sovietice”), se înscrie în canoanele modernismului analitic: narațiunea se relatează la persoana întâi, iar autoarea instituie un personaj-martor, a cărui perspectivă subiectivă devine unicul filtru de legitimare a lumii. Memoria involuntară și timpul subiectiv — cuceriri definitive pe care Marcel Proust le-a impus prozei universale — devin principalele instrumente de sondare a conștiinței.
Totul germinează dintr-un detaliu de o simplitate aproape ritualică: actul de a coase o haină. Un fir rebel, desprins din țesătură, devine declanșatorul unei anamneze profunde. Cu fluența talentului, Lucreția Bârlădeanu reconstituie trecutul casei natale: „Casa în care locuiam în copilărie cu părinții și bunica după mamă era, pentru vremea aceea, destul de mare și impunătoare. A fost construită odată cu biserica din sat și, dacă o raportez la un reper de civilizație modernă, constat că era de-o seamă cu Turnul Eiffel. Această asociație mi-a dat un soi de mândrie inexplicabilă. Ce vreți, asistase și neamul meu, acolo, în câmpia Sorocii, în Estul îndepărtat, într-un fel anume, chiar dacă în mod pasiv, la un act de cultură universal”.
Lucreția Bârlădeanu nu este străină de acea vis comica a spiritului moldav. Centralitatea simbolică a cuptorului este evocată ca un leitmotiv de neîndoielnică sorginte în Amintirile lui Creangă. În viziunea autoarei, cuptorul încetează să mai fie un simplu obiect utilitar, devenind un spațiu al sacralității intime și al magiei cotidiene. În ungherele tainice ale dulapului de după vatră, se regăsesc staniolurile bomboanelor de ciocolată — firave relicve de argint ale unei copilării edenice: „Prichiciul înalt al cuptorului era tocmai bun de suport pentru cutioarele cu diferite mărunțișuri foarte importante, printre care cea mai valoroasă era o colecție cu hârtiuțe multicolore de argint, taaare frumoase, în care fuseseră învelite cândva bomboanele gustoase de ciocolată, ce se topiseră, vai!, incredibil de repede în gura mea”. Însă cuptorul devine, pe rând, podium și altar, scena improvizată unde viitoarea scriitoare își exersa vocația de interpretă a melosului popular: „Cuptorul a fost și prima mea scenă pe care am debutat în calitate de cântăreață. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că sunt o mare vedetă”; „Vai de urechile și de răbdarea celor care mi se nimereau spectatori! Cea mai îngăduitoare era, totuși, mama, dar exista și în cazul ei o limită. Dacă exageram, era nevoită să fluture coada măturii tocmai în momentul când eram în așteptarea aplauzelor furtunoase”.
Nu lipsit de importanță este și rolul cuptorului de asylm protector. În momentele de cumpănă ale micilor abateri infantile, vatra se metamorfoza într-o cetate a tăcerii, locul de retragere unde copila căuta ispășirea și adăpostul: „Cuptorul era locul ideal unde mă puteam retrage după ce făceam vreo boroboață și simțeam că plutește în aer pericolul de a fi pedepsită. Știam că, pentru a evita cine știe ce deznodământ nefast, nu era loc mai potrivit decât fundul cuptorului”. Regăsim aici, sub penița Lucreției Bârlădeanu, o întreagă fenomenologie a spațiului locuit, unde umorul și duioșia se împletesc pentru a restitui imaginea unei lumi în care până și cele mai mărunte pozne capătă dimensiunea unor mitologii personale.
Drumul devine receptacolul unei incursiuni mistice. Datorită legăturilor invizibile care guvernează ființa, scriitoarea recuperează efigia bunicii paterne, figură de mult strămutată în regatul umbrelor, dar care subzistă în structura intimă a nepoatei prin forța unui atavism implacabil. Comuniunea de dincolo de abis își află punctul de incandescență sub vraja muzicii lui Chopin. Notele compozitorului trezesc în conștiința scriitoarei ecourile sângelui ei polonez. Absența fizică a bunicii se preschimbă într-o prezență spirituală tutelară; identitatea însăși este o melopee a originilor, descifrată prin intuiție și venerație. Genealogia se mută din registrul faptului în acela al rezonanței interioare, iar trecutul devine o realitate vie, trăită prin cultură și muzică.
Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, construit pe o serioasă ciclicitate epică, funcționează aici ca model latent, ca o matrice narativă care orientează sensibilitatea autoarei. Nu întâmplător, drumului — element axial al epicului – i se consacră un capitol distinct. Realul se deschide către o zonă de penumbră mistică, unde experiența se încarcă de reverberații afective și simbolice.
Lucreția Bârlădeanu realizează, cu o mână sigură, o serie de portrete, dintre care chipul bunicului Anton se detașează printr-o vigoare arhetipală. Înscriindu-se în cadrele unei existențe aparent riguroase — marcată de disciplina ostașului în armata țaristă și de urgiile Primului Război Mondial — personajul depășește condiția de simplu veteran pentru a se statornici în rosturile tihnite ale patronului de han: „Umblat prin lumea mare și trecut prin focul Primului Război Mondial ca soldat în armata țarului Nicolae, Anton a cunoscut multe despre viață. Întors la vatră și cutreierând țara în lung și în lat ca negustor, a dat de această palmă de pământ care i-a căzut cu tronc la inimă”; „Se gândi să investească într-o afacere ce includea un han încăpător și o cârciumă. Mai târziu făcu și o ghețărie, unde putea păstra proaspete produsele din carne și pește. În timp, mai ridicase și alte, acareturi, menite să asigure buna rânduială a lucrurilor pentru cei care treceau și se opreau aici, astfel încât să le ofere o ședere cât mai plăcută”.
Din punct de vedere psihologic, Anton se definește printr-o ominitudo comunicativă, o fluență a verbului care animă și coagulează micro-universul social de la răscrucea drumurilor. Sub aspect moral însă natura lui este una dionisiacă, stăpânită de o irepresibilă disponibilitate erotică; bunicul este un „iubăreț” care nu-și cenzurează pulsiunile, asumându-și sentimentele cu o franchețe care ignoră pudoarea convențională: „Negoțul pe care-l practica de ani și ani bunicul Anton mergea destul de bine. Doar că nevasta lui se cam săturase să-și vadă bărbatul mereu pe drumuri, cu șarabana mereu încărcată cu marfă, petrecându-și nopțile pe unde apuca. Asta cu atât mai mult cu cât îi mergea vestea de om iubăreț, care avea câte o ibovnică aproape în fiecare sat unde poposea. Gurile rele ziceau că-și lăsase sămânța și peste drum de casa lor, unde una dintre copilele ce se născuseră de curând îi semăna leit”.
Unul dintre punctele de maximă iradiere spirituală ale acestei cronici familiale rămâne însă episodul căprioarei, o întâmplare ce glisează dinspre anecdotic spre fabulă. Salvată și ocrotită de Anton și Nadejda — martora acestei epifanii — căprioara revine, după o absență de o săptămână, însoțită de un căprior. Pentru bunicul Anton, această întoarcere devine o probă ontologică: el descoperă, cu uimirea omului în fața miracolului, că animalele posedă o viață afectivă de profunzime. Această lecție de umanitate oferită de sălbăticiune va fi ulterior tezaurizată și transmisă, prin viu grai, drumeților poposiți la han, transformându-se dintr-o întâmplare privată într-o parabolă universală a compasiunii: „Peste câteva zile, spre bucuria tuturor, căprioara s-a întors. S-a apropiat sprintenă și a intrat în ogradă, căutând mângâierea mâinilor și un călcâi de pâine, pe care obișnuia să-l rumege în căușul lor. Dar nu venise singură. La capătul drumului, spre pădure, o aștepta un căprior tânăr, care nu o scăpa din ochi. Adesea tatei îi plăcea să discute despre acest caz cu prietenii săi, dar uneori și cu clienții de la cârciumă și întotdeauna nu uita să pomenească gândul că Biblia greșește când susține că doar oamenii au suflet și pot avea sentimente, iar animalele nu”.
Îngăduindu-ne o paranteză hâtră, în descendența acelei erudiții insinuante prin care Alexandru Odobescu declara, în Pseudokynegeticos, capitolul cel mai plăcut cititorilor: acela care nu conținea decât puncte de suspensie, am putea afirma că unul dintre popasurile desfătătoare pentru spirit rămâne, în romanul Lucreției Bârlădeanu, secțiunea Biografia în imagini. Este aici o iconografie a memoriei, unde paginile găzduiesc efigiile unei întregi spițe: de la patriarhalul bunic Anton, până la acele tulburătoare portrete care-l surprind pe tatăl prozatoarei de-a lungul timpului. Suita de mărturii vizuale se încheie cu facsimilul autobiografiei „(ciornă) scrisă în rusă de mâna lui tata (1968)”. Prin acest gest scriptural, dublat de forța imaginii, se închide cercul unei existențe transmise, iar destinul individual se subsumează destinului familial, pecetluit deopotrivă prin memorie, scris și chip.
Sub titlul, de rezonanță homerică, Odiseea mea, autoarea își jalonează propriul parcurs spre împlinire, un cursus honorum marcat de stagii de studii în Apus. Aceste pelerinaje intelectuale devin prilejul unor întâlniri providențiale cu figuri de prim-plan ale vieții noastre politice și culturale, acele personalități care, după amurgul anului 1990, aveau să ocupe prosceniul istoriei noastre contemporane. În Epilog, narațiunea se repliază cu devoțiune filială asupra însemnărilor tatălui, spirit cu preocupări literare. Această secțiune recuperează legenda istorică a Sorocăi, satul de baștină unde rădăcinile neamului se întretaie cu mitul. Finalul este de o viziune aproape cinematografică: printr-un gest de o teatralitate superioară, autoarea închide caietul cu însemnările tatei și râde, precum el ar asista, aievea, la citirea propriilor rânduri.
Una dintre mizele majore ale cărții constă în reconcilierea dintre istorie și intimitate. Realitățile dure ale ocupației sovietice, ale războaielor, ale dezrădăcinării și ale marginalității sunt tratate frontal, cu accente documentare, dar și absorbite în țesătura unei vieți trăite, în micile ritualuri domestice, în obiecte, spații și gesturi. Istoria mare este resimțită prin vibrația existenței mărunte.
Din punct de vedere stilistic, Lucreția Bârlădeanu practică un modernism temperat, bazat pe introspecție, memorie involuntară și perspectivă subiectivă, fără a cădea însă în narcisismul confesiunii. În jurul episoadelor cu bagaj simbolic, se coagulează o viziune umanistă, în care empatia, compasiunea și reverența față de viață rămân valori centrale.
Personajele — în special bunicul Anton — sunt construite cu vitalitate: nu sunt nici idealizate, nici demonizate. Erotismul, exuberanța, spiritul comunicativ, dar și slăbiciunile omenești sunt integrate într-o viziune fără judecată moralizatoare, opțiune care destinează romanului o dimensiune clasică, în sensul echilibrului dintre înțelegere și luciditate. În cele din urmă, Regele balului se impune ca un roman al identității trăite, în care biografia individuală devine expresia unei istorii mai largi, iar trecutul este o prezență activă, modelatoare.