Îmi luasem niște ochelari de soare dintr-un magazin rămas dinainte de ’90. Și i-am spus lui X, aproape în treacăt, că nu-i mai port — mi se păreau demodați.
X n-a zis nimic atunci.
La plecare — toate întâlnirile erau la mine — îmi zice: „Dacă nu-i porți, nu mi-i dai mie?”.
Nu mai aveam ce motiva. Spusesem deja că sunt demodați, dar asta nu însemna că vreau să-i dau. Îi cumpărasem. Lentile de sticlă. Rame de metal.
Prins între ce afirmasem — nu știam că vorbele sincere se pot întoarce împotriva ta — și cerința lui arzătoare (aproape o boală: o formă de cleptomanie), i i-am „oferit”.
M-am gândit, în clipa aceea, că îmi voi lua alții. N-am mai făcut-o.
La acest cadou cerut s-au adunat, în timp, și altele. El, cetățeanul X, n-a dăruit niciodată nimic. Nici măcar un cap de ață.
Unde vor fi ascuns anii obiectele acelea? În ce sertare, pe mâinile cui vor fi încăput? Doar Dumnezeu știe.
Eu am rămas cu o stare. Cu o judecată. Cetățeanul X era un personaj.
