Mă uit la o fotografie. Craiova veche.
Trei bărbați tineri stau în prim-plan, foarte aproape de aparat, 
parcă ne-ar privi chiar acum,
iar oasele lor, 
de multă vreme, 
nu se mai știe pe unde sunt.

Un suport atât de fragil precum fotografia,
pe care o puteau mototoli în palmă
sau rupe și arunca definitiv la gunoi,
le-a supraviețuit.

Ei sunt demult în lumea celor drepți
(drepți doar prin poziția din sicrie).

Nimeni dintre privitori nu-i cunoaște,
nu-i poate identifica,
dar ei zâmbesc din fotografie către noi.
Dacă le-ai fi spus atunci că, în anul 2025,
vor fi văzuți la televizor
— care nici nu fusese inventat —
de sute de mii de oameni,
nu ar fi crezut.

Anul nostru, acesta de acum,
căruia la noapte îi vom da brânci în istorie,
li s-ar fi părut de domeniul fantasticului,
ireal că va ajunge vreodată pe pământ.

Așa cum nouă, astă-vară,
dacă ne-am fi gândit la Revelion
și l-am fi rostit într-o convorbire pe țărm,
ni s-ar fi părut atât de depărtat;
iar azi, vara trecută
e deja departe, imposibil de recuperat,
imposibil de retrăit.

În timp ce Revelionul de acum
așteaptă să fie consumat de noi,
cu toată bucuria
că am mai apucat un an
să-l adăugăm la zestrea noastră de fatum.