Volumul Terorismul deghizat al corectitudinii politice (Editura Tracus Arte, București, 2025) de Cassian Maria Spiridon reunește o serie de studii apărute în revista „Convorbiri literare” (între iulie 2023 și ianuarie 2025), demers asumat programatic de către autor: „Nu mi-am propus nici în acest volum a face critică, în sensul curent al cuvântului și nici obișnuita eseistică. Aceste articole exprimă sau / și afirmă, cu prioritate, câteva opinii, în genere o atitudine cât mai coerentă față de un eveniment, îndeobște literar, ori față de o carte, de o personalitate, de o temă în dezbatere curentă sau referitoare la viața revistei Convorbiri literare etc.; încercând a fi o istorie în desfășurare a vieții publicistice și de idei, dar și a vieții literare naționale. Nu am schimbat nimic față de cele publicate, în afara greșelilor inerente de tipar, asigurând astfel o fidelitate cel puțin temporară a diverselor atitudini literare impuse de evenimente, la care m-am străduit să dau un răspuns” (Nota autorului).

Remarcabilă prin anvergura tematică și densitatea exegetică, lucrarea își stabilește fundamentul metodologic în capitolul dedicat democrației ateniene, utilizat ca etalon arhetipal. Acest recurs la Antichitatea clasică permite o evaluare riguroasă a convergențelor și disparităților dintre polisul  originar și configurațiile politice contemporane.

În capitolul secund, Narcisismul, un mal du siècle contemporan, autorul propune o analiză comparativă între actuala scenă politică — definită printr-un narcisism sistemic — și climatul ideologic de la începutul secolului al XIX-lea, perioadă invocată prin filiera stendhaliană și interpretată drept un „veac al tristeții”, marcat de o patologie morală care subsumează plictisul existențial și agitația sterilă.

Cassian Maria Spiridon fundamentează diagnoza crizei istorice actuale pe baza teoretică oferită de Christopher Lasch în Prefața la Cultura narcisismului. Utilizând perspectivele din cartea menționată, el relevă mecanismele prin care individul contemporan se izolează într-o autoreferențialitate distructivă pentru corpul social: „Nici filosofii nu mai oferă o bună înțelegere a lumii și nici nu reușesc să ne spună cum să ne împlinim viața, la fel cum literații nu mai sunt preocupați de redarea lumii reale, centrați fiind pe propriile lor stări de spirit”; „Birocrația modernă a subminat tradițiile anterioare, de acțiune pe plan local, a căror renaștere și dezvoltare ar mai da o speranță în ceea ce privește apariția unei societăți rezonabile dintre ruinele capitalismului”; „Debusolat, relaxat și tolerant față de dogmele care îl atașau de un anumit grup etnic și / sau rasial, își eludează propria siguranță asigurată de această apartenență”.  

Dominanta mentalului contemporan este guvernată de imperativul lui carpe diem, o formă de prezentism radical în care existența individului se consumă exclusiv în coordonatele „aici și acum”. Această paradigmă existențială presupune o fractură deliberată față de memoria generațională, anulând rolul de ancoră al trecutului și, implicit, responsabilitatea față de continuitatea viitoare. Se observă, astfel, o erodare a sentimentului continuității istorice. Absența unui simț istoric autentic a condus la o dezarticulare a legăturii dintre individ și posteritate, interesul pentru moștenirea culturală sau civică fiind substituit de satisfacția imediată. Începând cu deceniul al optulea al secolului trecut, această tendință a culminat cu instaurarea unui narcisism colectiv, fenomen care transformă spațiul social într-o sumă de solitudini autoreferențiale, lipsite de perspectiva duratei și a devenirii istorice. 

Cassian Maria Spiridon întreprinde o analiză sistematică și comparativă a nazismului și comunismului, tratând cele două ideologii ca fenomene politice aflate într-o simbioză tragică a secolului al xx-lea. El apelează la un corpus bibliografic de referință pentru a evidenția mecanismele represive și fundamentul lor ideologic. Prin recursul la cartea lui Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului, este explorată natura cvasi-religioasă a celor două sisteme și modul în care utopia a fost utilizată pentru a justifica uciderea în masă. Dimensiunea cantitativă și structurală a represiunii reiese din Cartea neagră a comunismului (coordonată de Stéphane Courtois), a cărei lectură servește la documentarea amplorii globale a terorii roșii, un argument solid pentru necesitatea unui proces moral al comunismului, similar celui aplicat nazismului. Analiza este completată prin rigoarea documentară a lui Raul Hilberg în Distrugerea evreilor din Europa, lucrare esențială pentru înțelegerea birocrației morții și a modului în care statul totalitar și-a pus resursele administrative în slujba exterminării sistematice. Prin corelarea acestor surse, Cassian Maria Spiridon demonstrează că, în ciuda diferențelor doctrinare de fațadă, ambele sisteme politice partajează o viziune nihilistă asupra valorii umane și o respingere radicală a pluralismului democratic: „Deportarea în lagărele de muncă nu a fost invenție nazistă, ci a fost preluată drept model de la sovietici, care au inventat-o după lovitura de stat din octombrie 1917, primele fiind înființate în 1918”; „Un exemplu pilduitor pentru Alain Besançon este șantierul canalului Dunăre – Marea Neagră din anii 50, care a provocat moartea a 200000 de oameni, servind drept mormânt vechilor elite. Și exemplele ar acoperi zeci și zeci de pagini, toate la fel de îngrozitoare” (cap. Nelimitele exterminatoare ale nazismului și comunismului).  

Tranziția de la totalitarismele clasice (nazismul și comunismul) către formele contemporane de control ideologic reprezintă nucleul argumentației lui Cassian Maria Spiridon care sugerează că, deși metodele s-au rafinat, temeiul constrângerii rămâne neschimbat: anihilarea libertății de conștiință. Dacă totalitarismele secolului trecut s-au bazat pe aparatul de stat pentru a exercita o teroare fizică, explicită, corectitudinea politică este interpretată ca un terorism deghizat. Acesta operează prin ostracizare socială – excluderea din spațiul public a celor care nu aderă la noua dogmă –, mutilarea limbajului – reconfigurarea vocabularului pentru a face anumite idei impensabile (conceptul orwellian de newspeak) – și autocenzura – individul devine propriul său supraveghetor, de teama represaliilor morale.

Într-o societate dominată de prezentism și de pierderea simțului istoric, individul devine fragil și dependent de validarea imediată a grupului. Fără legătura cu tradiția (modelul atenian sau valorile creștine), omul contemporan este ușor de influențat de către noile concepte. Aderarea la corectitudinea politică oferă un sentiment de superioritate morală facilă, alimentând narcisismul colectiv descris în capitolul al doilea. Cassian Maria Spiridon, sprijinit de analizele lui Alain Besançon, observă că și justețea politică păstrează structura unei religii seculare. Ea promite o lume perfectă, purificată de orice formă de discriminare sau ofensă, însă, la fel ca în regimul comunist, acest obiectiv utopic justifică măsuri coercitive împotriva dușmanilor progresului. 

Autorul consideră că trăim o criză istorică, întrucât societatea contemporană este marcată de refuzul de a mai privi către trecut pentru a învăța și către viitor pentru a construi. Această secțiune a lucrării adaugă o dimensiune fundamentală analizei lui Cassian Maria Spiridon: recursul la modelul eminescian ca reper de rezistență morală și identitară în fața proceselor de dezagregare a simțului istoric descrise anterior.

În capitolul Eminescu și românii din afara Țării, Cassian Maria Spiridon își fundamentează argumentația pe o activitate de exeget și editor de cursă lungă. El face trimitere directă la monumentala ediție a Operelor politice (publicată inițial în trei volume la Editura Timpul, 1997-1999, apoi sintetizată într-un volum unic în anul 2000), prin care a organizat „publicistica eminesciană pe mari tematici, în care avem pagini dedicate inclusiv românilor din afara provinciilor care în 1918 s-au unit într-un singur stat, România”.

Mihai Eminescu este privit ca analist politic de o acuitate rară, ale cărui texte dedicate românilor din provinciile aflate sub dominație străină (înainte de 1918) sunt: Românii Peninsulei Balcanice (în „Timpul”, 26 septembrie 1876); Românii din Moravia, „Curierul de Iași”, 3 noiembrie 1876; „De altfel, regatului româno – bulgar Eminescu dedică un spațiu larg în Timpul din 21 și 23 noiembrie 1882, transcriind fără comentarii, din Analele Academiei din Viena, pagini din Monografie de C. cav. de Hofer”; Se vorbește că în Consiliul…, studiu publicat în „Curierul de Iași”, numerele de pe 17, 19, 21, 26 și 28 noiembrie 1876; Răsăritul Europei, în „Timpul”, 25 mai 1880; Conferința suplimentară la Tratatul de la Berlin – „Timpul”, 1 iunie 1880; Întâmplarea a voit… 27 / 28 aprilie 1881, în „Timpul”. „Timpul” din 20 septembrie 1881 „găzduiește un amplu articol extras de Eminescu din foaia cotidiană Mesager du Midi, care apărea la Montpellier, publicat aici cu ocazia unei reprezentații teatrale în dialectul provincial în folosul școalelor macedo – române și care cercetează situația politică a acestora”. Ziarele vestesc…, în „Timpul”, 10 iulie 1882; De mai multe ori am observat, „Timpul”, 11 august 1882. „Ultimul articol, care are ca tematică românii din afară este dedicat lui Apostol Mărgărit, arestat și închis de greci, acuzat de aceștia că propagă românizarea greco-românilor (?) din Macedonia etc. Diatribele poetului sunt pe măsură”.  

Recuperarea gândirii politice eminesciene reprezintă un act de restaurare a sentimentului firesc al continuității istorice. În contextul „terorismului deghizat al corectitudinii politice”, care tinde să relativizeze valorile naționale, perspectiva lui Mihai Eminescu oferă un fundament solid pentru redefinirea identității românești. Cassian Maria Spiridon nu doar că salvează textul eminescian de la uitare, dar îl transformă într-un instrument de analiză pentru prezent: Eminescu devine vocea care demască bolile morale sesizate odinioară de Stendhal și care continuă să afecteze societatea sub forma narcisismului colectiv. 

Volumul semnat de Cassian Maria Spiridon se remarcă prin claritate ideatică. Autorul mânuiește cu o siguranță distinsă instrumentele dialecticii, auxiliare elucidării unui fenomen de o subtilitate și o complexitate adesea eludate. Un element care se distinge în mod special este erudiția solidă care susține demersul critic. Printr-o selecție riguroasă, sunt aduse în atenția publicului referințe și genealogii ideologice care au rămas, până acum, mai degrabă în perimetrul cercetării de specialitate.