Când îți va suna ceasul,
sufletul umblă,
cu viteza luminii, 
prin cosmos, 
către lumea de apoi. 
Despuiat de identitate,
este prins, din goană,
de mâna îngerului ocrotitor,
ca torța este dus la judecată...

Dezamăgirea cade ca ștampila 
pe suflet, 
fiindcă, 
pe unde hălăduiește, 
doar faptele bune 
i se iau în seamă. 

-Păi să vezi
că am fost și eu cineva 
în viață...
-În adânc,
ai fost împovărat
de invidie, de răutate
și de ținte scabroase... 
-I le-am mărturisit preotului.
-Dar 
(la poarta raiului,
Sf. Petru continuă a-i replica)
nu te-ai lepădat de humus.
Te văd, suflete, ciuntit 
și nedemn să intri 
în paradis. 
Așteaptă! Poate efectul
faptelor bune 
se propagă în lumea întreagă
și voi mai auzi rugăciuni 
pentru tine, 
în bazilici. 

(Va urma)

Un porumbel își găsește adăpost 
în teiul de lângă fereastră.
Ce pasăre frumoasă! exclamă
glasurile, în cor. 

Îl pozez cu telefonul.
Peste sute de ani, 
o simplă fotografie 
îi va descifra simțirea, 
ce anume trăiește el,
când se va odihni pe ram,
la întâlnirea cu soarele 
primăverii,
prin ce este aducător de pace...
Se va vedea, atunci, 
distanța sau apropierea lui
de sufletul uman,
cum i-a trecut prin cap
să poarte în plisc
ramura de măslin 
și să i-o aducă lui Noe, 
deasupra hubloului corabiei, 
ca pe un semn 
al retragerii apelor. 

Câte povești s-au țesut 
pe seama acestei 
pete de culoare
în peisajul încă vânăt
al zării înfloritoare!

MONOLOGUL LUI DIOGENE


Negăsind un om afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți, 
de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns -

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.

Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuială, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului.