În toiul zilei, îl sun pe Cristian. Ce faci? îl întreb.
-Stau pe-o bancă!
-Ești la serviciu?
-Nu. Aștept să deschidă ăștia magazinul aici, să iau pâine.
„Aici” înseamnă centrul Romei, unde magazinele au program limitat.
-Lângă mine – se referă la zona în care locuiește – , nu găsesc niciodată pâine. De fapt, e! dar e atât de tare, că, dacă dai unuia în cap cu franzela, te bagă la zdup.

Since we last saw each other,
the lake has frozen in our hearts,
and we found it the same beneath the trees.

The boat had lost its oars,
and the ripples in the water stiffened,
like the grimaces of a sullen face.

Oh, how we searched,
beneath our feet,
for a fragment of grass
that still held the imprint
of warm embraces
from autumn days!

We longed for the shadows,
whose intensity
reminded us of the strength of the sun—
the one that warmed us
and urged us
to cast off our garments,
just as walnuts shed
their green husks
when they ripen.

Now,
the bird carries our shadows lightly in its beak...
It had pecked them away
in a pause between its song.

The kiss burns in our souls
like the stove before us,
where we set the coffee pot
and the corn kernels to boil.

The fire within rises,
and smoke drifts up the chimney—
from afar,
let it be known
that a fire still burns,
consuming the colors of us.

De când nu ne-am mai văzut, 
lacul a înghețat în inimile noastre 
și tot așa l-am regăsit sub pomi. 

Barca își pierduse lopețile, 
iar cercurile apei au încremenit 
ca niște grimase de față supărată. 

O, ce a mai trebuit să căutăm, 
sub tălpi, 
un fragment de iarbă, 
care mai păstra amprenta îmbrățișărilor calde, 
întâmplate în toamnă! 

Ne era dor de umbrele, 
a căror intensitate 
ne amintea tăria soarelui 
care ne încălzea 
și ne încuraja 
să ne aruncăm veștmintele de pe noi, 
precum nucile își desfac singure cojile verzi, 
când sunt coapte.

Acum, 
pasărea ne poartă umbrele senină în plisc... 
Ni le ciugulise într-o pauză de cântare. 

Sărutul ne arde în suflet ca soba de acum, 
pe care punem ibricul de cafea 
și boabele de porumb. 

Arderea interioară își lasă fumul 
să urce pe horn; 
din depărtare, 
să se cunoască un foc arzând culorile din noi. 

„Cum se numește antrenorul lui Celtic?” îl întreb pe Cristian, „că nu-mi dau seama acum…”

Și Cristian îmi răspunde:
„Părinții lui m-au invitat la botez, dar am fost ocupat… Și, culmea, nici nașii nu mai țin minte cum îl cheamă. Tocmai i-am interogat la telefon.”

Vorbim la telefon…

Cristi:„ Așteaptă puțin, pentru că văd un țânțar. Trebuie să iau kalașnikovul, că nu mai ține. Prea își face de cap”.

După un timp, îl aud, în toiul discuției despre fotbal:

„Văzuși că pusei mâna pe telecomandă și începuși să zbori pe lângă mine? Acum, iau din nou kalașnikovul”.
Țânțarul nu pierise în atacul anterior.

În acel moment, am simțit că trebuie să întreb:

Cristi, e țânțar sau vreo dronă de recunoaștere?

Cum e vremea la Roma? îl întreb pe Cristian.

-E senin. Dacă îmi pui pistolul la tâmplă, să-ți arăt o pată, niciuna nu zăresc pe cer… Dar, dacă insiști, poate găsesc una pe ochelari!

The characters submit to feeling...

Happiness in life belongs to the Lord,
just as a perfect ten, they say,
belongs to the teacher.

Nature would frolic toward something tempting,
but the thoughts of writing,
for posterity,
about a new fate for the characters,
anchor it in solitude.

The image of that one,
put against the wall for the sin of shouting,
from the ship’s edge:
"Hurrah! Hurrah! Hurrah!" toward the destined land,
haunts my memory.

If the protagonist
had not possessed the ability
to think and to declare,
then the author’s attempt
would yield no result,
just as notations would be a supersonic jet,
but I would not be their passenger.

Personajele se supun sentimentului...

Fericirea în viață este a Domnului, 
precum nota 10, care, se spune, 
ar fi a profesorului.

Firea ar zburda înspre ceva tentant, 
dar gândurile de a scrie, 
pentru posteritate, 
despre o nouă soartă a personajelor, 
o ancorează în singurătate.

Imaginea aceluia, 
pus la zid pentru păcatul de a fi strigat, 
din buza corabiei: 
„Ura! Ura! Ura!” înspre tărâmul vizat,
îmi hârțuie amintirea.

Dacă protagonistul 
nu ar fi avut abilitatea 
de a gândi și a afirma, 
atunci încercarea autorului 
nu ar avea niciun rezultat, 
precum notațiile ar fi avion supersonic, 
dar n-aș fi eu pasagerul lor.

You caught sight of me in your mind,
claiming another’s hand.
You blink once
to crush me
and flee to the right.
You've completely lost your way.
I don’t know what kind of thought will restrain you.
Anyway, sparks will fly from the clash,
but let’s try irony!
It will be our blade.

If you want to be near me,
place yourself in this photograph on the table,
like a leaf in the tree behind.
It’s the only chance I offer you.

I leave the door open towards me.
All we need is a spark for the explosion.

I call out to you,
and you start walking gently beneath the vault of letters.

Stone steps attack the sunset with their glow,
until the sky above bleeds.

M-ai zărit în mintea ta, 
pretinzând mâna alteia. 
Clipești o dată din ochi 
să mă strivești 
și fugi spre dreapta. 
Ți-ai pierdut complet direcțiile. 
Nu știu ce fel de gând te va înfrâna.
Oricum, din confruntare vor sări țăndări, 
dar hai să încercăm ironii! 
și ele ne vor fi spade.  

Dacă vrei să-mi fii în apropiere, 
așază-te în fotografia aceasta de pe masă, 
ca o frunză în copacul din spate. 
Este singura șansă pe care ți-o ofer. 

Îți las ușa deschisă înspre mine. 
Ne trebuie numai sclipirea pentru explozie.

Strig la tine 
și începi să pășești cuminte sub bolta de litere.

Trepte de piatră atacă apusul cu lucirea, 
până la sângerarea de sus a cerului.