Anterior zilei în care am aflat, printre postări, despre moartea lui Aurelian Zisu, mă întrebam de ce îmi reveneau în minte, acum, poveștile lui despre anii pe care i-a petrecut ca elev în podul de la Colegiul Național „Elena Cuza”. Erau detalii pe care nu le mai rememorasem niciodată. De ce tocmai acum? Pentru că Aurelian murise și glasul lui nu voia să tacă.
Nu am cunoștință despre ultimele lui momente în viață, dar știu cum își dorea să moară. „Înecat în mare, să mă rostogolească valurile”, mi-a spus cândva, zâmbind, cu acea seninătate care te făcea să nu deslușești dacă vorbește în glumă sau în adevăr. Eu nu l-am crezut, dar el a repetat, ca pe un legământ: Așa vreau să mor.

Nu avea teamă de moarte, dar poate de tristețe avea și nu mai știa încotro să fugă din calea ei.

Și, până la urmă, tristețea l-a înecat. Poate că sfârșitul său a fost, în ochii lui, acel înec pe care-l visase. Doar că, în ultimii ani, ajunsese să afle că niciun val, oricât de puternic, nu-i va putea stinge vreodată durerea pe care o purta în el—aceea a dispariției fiului său, Carol.

Acea absență l-a sfâșiat încet, ca un reflux nesfârșit care roade țărmul, până când, într-un final, nu a mai rămas nimic de smuls. Doar o tăcere adâncă, una pe care nici marea nu ar fi putut-o acoperi.

Lui Cristian, nu trebuie să-i spui niciodată că te uiți la film, pentru că, din acel moment, nu va mai vorbi cu tine. Te va considera complet rupt de realitate.

Când irumpe în exclamații și invective, îi spui calm:
— Stai puțin!
La care el, fără nicio ezitare, intervine:
— Stau. Îți dau cuvântul meu că nu mă mișc de aici. Uite! curăț cartofi și nu mă mișc deloc. Am și martori, dacă e nevoie. Televizorul se uită la mine.

În toiul zilei, îl sun pe Cristian. Ce faci? îl întreb.
-Stau pe-o bancă!
-Ești la serviciu?
-Nu. Aștept să deschidă ăștia magazinul aici, să iau pâine.
„Aici” înseamnă centrul Romei, unde magazinele au program limitat.
-Lângă mine – se referă la zona în care locuiește – , nu găsesc niciodată pâine. De fapt, e! dar e atât de tare, că, dacă dai unuia în cap cu franzela, te bagă la zdup.

Since we last saw each other,
the lake has frozen in our hearts,
and we found it the same beneath the trees.

The boat had lost its oars,
and the ripples in the water stiffened,
like the grimaces of a sullen face.

Oh, how we searched,
beneath our feet,
for a fragment of grass
that still held the imprint
of warm embraces
from autumn days!

We longed for the shadows,
whose intensity
reminded us of the strength of the sun—
the one that warmed us
and urged us
to cast off our garments,
just as walnuts shed
their green husks
when they ripen.

Now,
the bird carries our shadows lightly in its beak...
It had pecked them away
in a pause between its song.

The kiss burns in our souls
like the stove before us,
where we set the coffee pot
and the corn kernels to boil.

The fire within rises,
and smoke drifts up the chimney—
from afar,
let it be known
that a fire still burns,
consuming the colors of us.

De când nu ne-am mai văzut, 
lacul a înghețat în inimile noastre 
și tot așa l-am regăsit sub pomi. 

Barca își pierduse lopețile, 
iar cercurile apei au încremenit 
ca niște grimase de față supărată. 

O, ce a mai trebuit să căutăm, 
sub tălpi, 
un fragment de iarbă, 
care mai păstra amprenta îmbrățișărilor calde, 
întâmplate în toamnă! 

Ne era dor de umbrele, 
a căror intensitate 
ne amintea tăria soarelui 
care ne încălzea 
și ne încuraja 
să ne aruncăm veștmintele de pe noi, 
precum nucile își desfac singure cojile verzi, 
când sunt coapte.

Acum, 
pasărea ne poartă umbrele senină în plisc... 
Ni le ciugulise într-o pauză de cântare. 

Sărutul ne arde în suflet ca soba de acum, 
pe care punem ibricul de cafea 
și boabele de porumb. 

Arderea interioară își lasă fumul 
să urce pe horn; 
din depărtare, 
să se cunoască un foc arzând culorile din noi. 

„Cum se numește antrenorul lui Celtic?” îl întreb pe Cristian, „că nu-mi dau seama acum…”

Și Cristian îmi răspunde:
„Părinții lui m-au invitat la botez, dar am fost ocupat… Și, culmea, nici nașii nu mai țin minte cum îl cheamă. Tocmai i-am interogat la telefon.”

Vorbim la telefon…

Cristi:„ Așteaptă puțin, pentru că văd un țânțar. Trebuie să iau kalașnikovul, că nu mai ține. Prea își face de cap”.

După un timp, îl aud, în toiul discuției despre fotbal:

„Văzuși că pusei mâna pe telecomandă și începuși să zbori pe lângă mine? Acum, iau din nou kalașnikovul”.
Țânțarul nu pierise în atacul anterior.

În acel moment, am simțit că trebuie să întreb:

Cristi, e țânțar sau vreo dronă de recunoaștere?

Cum e vremea la Roma? îl întreb pe Cristian.

-E senin. Dacă îmi pui pistolul la tâmplă, să-ți arăt o pată, niciuna nu zăresc pe cer… Dar, dacă insiști, poate găsesc una pe ochelari!

The characters submit to feeling...

Happiness in life belongs to the Lord,
just as a perfect ten, they say,
belongs to the teacher.

Nature would frolic toward something tempting,
but the thoughts of writing,
for posterity,
about a new fate for the characters,
anchor it in solitude.

The image of that one,
put against the wall for the sin of shouting,
from the ship’s edge:
"Hurrah! Hurrah! Hurrah!" toward the destined land,
haunts my memory.

If the protagonist
had not possessed the ability
to think and to declare,
then the author’s attempt
would yield no result,
just as notations would be a supersonic jet,
but I would not be their passenger.

Personajele se supun sentimentului...

Fericirea în viață este a Domnului, 
precum nota 10, care, se spune, 
ar fi a profesorului.

Firea ar zburda înspre ceva tentant, 
dar gândurile de a scrie, 
pentru posteritate, 
despre o nouă soartă a personajelor, 
o ancorează în singurătate.

Imaginea aceluia, 
pus la zid pentru păcatul de a fi strigat, 
din buza corabiei: 
„Ura! Ura! Ura!” înspre tărâmul vizat,
îmi hârțuie amintirea.

Dacă protagonistul 
nu ar fi avut abilitatea 
de a gândi și a afirma, 
atunci încercarea autorului 
nu ar avea niciun rezultat, 
precum notațiile ar fi avion supersonic, 
dar n-aș fi eu pasagerul lor.