Pe ulița ninsă, întunericul s-a așezat ca trenul in stație.
Observ mâna crivățului grămădind zăpada, 
în dreptul unei ferestre, 
de unde licăriri de lampă vin, 
pentru a suprima tot ce iarna aceasta potrivește mai iscusit.

Acolo, de unde lampa zvâcnește,
lucrează un fierar...
Ni se pare a bate cuie în strălucirea lămpii, 
de parcă în văzduh, 
caii, 
nevăzuți de niciun ochi din lume, 
sar peste obstacolele nopții
și își pierd potcoavele în cursa lor, 
spre un finish banal. 
 
Uneori, mânuind foalele, 
meșterița umblă ea însăși la jar, 
pentru a-și lăsa bărbatul 
să lovească fierul cât e cald.
Scânteile zboară ca niște căciuli, 
în toiul spectacolului vizual.

Potcovarul începe să cânte,
iar vocea lui ca stâlpul se înalță în drum. 
Umbrele obiectelor se încolăcesc pe sunetul ritmat.

Soția frământă aluatul de pâine, ceva mai târziu.

Deodată, ușa e împinsă cu forță de un flăcău derutat: 
„O, oameni buni, sunt eu, ucenicul pe care l-ați așteptat! 
Am întârziat, 
pentru că am ajutat un drumeț; îi căzuse fața, 
dar am reușit să-l aduc pe linia de plutire: 
crivățul îi blocase căruța în troiene.
I-am recuperat mărfurile 
care zăceau în ninsoare, ca niște animale bolnave”. 

Astfel, într-o noapte de iarnă, 
în bătaia lămpii,
viața își urmează cursul, 
privegheată de un Dumnezeu, martor la toate...

Temeritate

După cum își susține pretenția în cea mai recentă carte a lui, Poemele de dincolo de poem (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2024), Ioan F. Pop îndrăznește să pătrundă dincolo de granițele poeziei, într-un spațiu ce se sublimează de obicei și care, în mod inevitabil, trebuie să se învecineze cu alte tărâmuri, inspirate din surse diferite și nebănuite. Aceste surse sunt ca niște enigme dibuite de mâinile „care cerșesc” vechi asfințituri, mâini pentru care obiectele strălucitoare, capabile să reflecte chipurile oamenilor, au încetat să mai existe: „spasmele reîntoarcerii în luciul vechilor întâmplări, / noapte după noapte, zi după zi, ca într-o respirație a abisului. / din oglinzi se ridicau aburii altor prezențe îmbrăcate pe dos. / din turnuri ne chemau vocile împrăștiate de vânt, / am fi plutit încă în apele somnului, în vaierul din adânc” (chipurile nu se mai oglindesc în nimic).

Noua zestre a acestui spațiu, în care Ioan F. Pop pășește cu avântul unui explorator însetat de ineditul faptelor, nu se dovedește a fi nici diversă, nici bogată. Dimpotrivă, ea pare a fi aproape de structura fragilă și casantă a lumii de apoi. Este un spațiu unde realismul și fantezia se împletesc într-o țesătură complexă, dar totodată vulnerabilă, asemenea unei delicate pânze de păianjen ce se poate destrăma la cea mai mică atingere.

În această lume nouă, Ioan F. Pop nu găsește abundență sau varietate, ci mai degrabă o simplitate aproape austeră. Totuși, această simplitate nu este lipsită de profunzime, ci se aseamănă cu fragilitatea unei flori de gheață, frumoasă dar efemeră, gata să dispară în fața celei mai mici adieri de căldură. Este un loc unde obiectele și ideile nu strălucesc prin prezența lor materială, ci prin absența lor, prin ceea ce au fost odată și prin ceea ce ar putea să fie în altă dimensiune a existenței: „dincolo de toate spusele și nespusele, / de abandonuri și răzvrătiri, de uitări și aduceri aminte / un vuiet se ridica prin venele ce brăzdează întinsul / cu lumini ce abia mai pâlpâiau în silabisirile nerostite. / cu irizări care se loveau de pereții altor închipuiri. / o mână de ceață punea între ele vagi semne de punctuație” (izgonit din tăceri, izgonit din cuvinte).

În acest spațiu, al cărui contur se desenează parcă pe marginea unei realități abia percepute, Ioan F. Pop își construiește viziunea cu materiale neconvenționale, folosind nu doar cuvinte, ci și tăceri, nu doar imagini, ci și umbre. Astfel, reușește să creeze o atmosferă inedită, unde fiecare element, oricât de mic sau aparent nesemnificativ, contribuie la o complexitate aparte a secvenței lirice.

În mod surprinzător, ceea ce anunță poetul încă din titlu, o aventurare în universul livresc, îi reușește. În aceste pagini, se conturează realități potențiale, zămislite la confluența poemelor, acolo unde cuvintele se împletesc într-o țesătură de semnificații și reverii.

Evitarea ca modalitate de a scrie

Tipărirea cărții lui Virgil Dumitrescu, Titluri fără titluri (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2024), se remarcă prin ineditul său, întărind ideea enunțată de titlu: denumirile poemelor sunt abia lizibile, de parcă textele nu ar deține titlu, lăsând impresia că fiecare cuvânt se află într-o continuă căutare a propriei identități. Această caracteristică tipografică subliniază esența unei creații ce se detașează de convențional, prin faptul că autorul vrea să lase în urmă semantica titlului și să respire mai pe larg, în conținutul propriu-zis al textului.

Virgil Dumitrescu își proiectează aspirațiile către o lume liberată de detaliile apăsătoare ale urbanului. În scrierile sale, se conturează dorința unui peisaj montan, înălțat deasupra aglomerației terestre, căutând liniștea și puritatea altui tărâm, deasupra cotidianului: „Vom mai urca o dată muntele și acolo, printre nori / de vreme frumoasă, de-a fir a păr / flori galbene îți voi prinde, nu moare soarele / din atâta. Vom trăi de două ori clipa / ca și cum la poalele muntelui s-ar fi pornit desfrunzirea” (De mână cu ultima lună a verii). Această avântare spre un tărâm suprateran devine un prilej pentru autor de a rememora „ultimele nocturne”, trăite pe un deal selenar, evocând o lume onirică și misterioasă; este reinventată postura vechiului fermier american, dornic de a-și măsura și însemna proprietatea: „am înfipt acolo niște stâlpi / pe care am prins și aprins felinare” (Ultimele nocturne). 

Lirica lui Virgil Dumitrescu rămâne fidelă stilului său consacrat, cunoscut și apreciat de cititorii săi: de un romantism englezesc și descriptiv (cu insistență pe culori). Cu toate acestea, anvergura noii cărți relevă o ambiție îndrăzneață de a aborda teme (precum însingurarea sau relaxarea pe creste invadate de ceață), dorite cu ardoarea celui dezamăgit de banalitatea realității cotidiene.

În Titluri fără titluri, Dumitrescu își manifestă dorința de a evada din rigiditatea lumii materiale, căutând esențe pure și emoții netrunchiate. Astfel, el nu doar că își continuă traseul liric cu aceeași originalitate, dar și îmbină tradiția și inovația, creând o sinteză între cotidian și imaginar.

Titluri fără titluri se prezintă nu doar ca un set de poeme, ci ca o invitație într-o călătorie introspectivă, unde fiecare vers devine un pas către descoperirea unei lumi noi ca posibilitate de refugiu.

Slăviți sunt plopii ce-și înalță vârfurile către cer, 
dar niciodată nu vor egala starea de bine ce îmi cuprinde inima.

Așezat eram pe scaun, lângă trăsura ce odihnea, 
în timp ce apa din jgheab cădea în fărâme de argint de pe boturile cailor, asemenea izvoarelor care se revarsă pe Muntele Helicon.

Eminescu, bard solemn, sublimase o astfel de întâlnire în versuri 
pe care ți le șopteam, dar dorința mea era de a exprima ceva al meu. 
Astfel, te-am îmbrățișat într-un mod atipic, strângându-ți picioarele cu ale mele, asemenea eroului care simte puterea pe care o dobândește în bătăliile sale. 

Habar nu aveai de imboldul meu erotic. 
Sau poate mă înșel? Atât de bine mascai bănuita mea trăire, prin apetitul tău pentru înghețată, care devenise un simbol al întâlnirilor noastre, un fir de aur ce lega momentele noastre, asemenea perlelor înșirate pe un colier prețios, 
încât mă regăseam solitar în bătaia săgeților lui Amor?

O! Și mai veneau și oameni însetați, la cișmea, să ia apă în carafe, asemenea pelerinilor ce căutau izvoarele sacre. Ne dădeau binețe, iar noi, sub soarele auriu, eram o cupă plină de lumină divină.

Înălțimea plopilor era bătută de aceea a stării mele de bine...
Am stat pe scaune, lângă trăsură,
în timp ce apa de la jgheab cădea în fărâme de pe botul cailor... 

Eminescu sublimase o asemenea situație de întâlnire, 
mult mai înainte, în versuri pe care eu ți le rosteam, 
dar voiam ceva al meu, 
pe care l-am manifestat printr-o îmbrățișare atipică, 
strângându-ți picioarele cu ale mele, 
simțind vigoarea coapselor tale. 

Habar nu aveai de imboldul meu erotic. 
Sau poate mă înșel? 
Atât de bine să fi mascat faptul de a-mi bănui trăirea, 
prin apetitul pentru înghețată, 
care avea și ea un rost, 
de a ne fi coordonat întâlnirile, 
de a le fi legat, în gustul ei, 
ca pe mărgele,
încât să mă fi supus solitar săgeților lui Amor? 

O! Și mai veneau și oameni însetați, 
la cișmea, să ia apă în carafe. 
Ne dădeau binețe. 

Eram o cupă plină de lumină. 

O, muză, povestește despre cei doi îndrăgostiți
Ce noaptea s-au foit, în îmbrățișarea lor tandră,
Când ea simți că brațele lui nu-i oferă cămin.
Oare gândea că strângerea nu e de-ajuns ori numele
Șoptite cândva îi făceau loc îngust?

„Nu, dragul meu, doar voiam să-ți amintesc,
Că aici sunt, mereu alături de tine.”

„Ce faci acum, iubito?” întrebă eroul,
„Prin curte mă zbucium, ori mai bine zis, pe lângă,
Acum, sunt în casă, cu iarbă îmbrăcată”.

„O, cum aș vrea să pasc iarba de pe trupul tău,
Să încalec, să te răpesc într-un gând
Și să te duc departe, departe în lumea noastră”.

„Tu, eroul meu, cu vorbe de Făt-Frumos,
Ce strunești calul să stea în loc cu vorba ta!
Te-aș urma oriunde, dar tiparul vieții noastre ne prinde.
Dar, dacă vrei să ieși din el, să știi că eu te urmez,
Căci te îndrăgesc, fără teamă și fără mască.”

„Am văzut aceasta, iubito,
Și prețuiesc declarația ta.
Fără tine, aș fi fost liniștit ca marea adâncă”.

„O, da! Și eu aș zice la fel!
Uneori, elanul tău mă înfricoșează,
Nici nu vreau să spun ce gândesc”.

„Te-am speriat vreodată? 
De ce aș face-o în viitor?
Nu de mine ți-e teamă,
Ci de visul nostru comun,
De a obține de la viață
Ceea ce au sperat poeții, 
Cei de demult, în zilele lor de visare”. 
Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini clar:
Reciprocitatea intensității,
Este ceva extravagant?”

„Of! Nu este, iubitule,
Acesta-i elanul tău și al meu!”

Te-ai foit în brațele mele azi-noapte,
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume,
Despre care ți-am mai povestit?

Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
Din când în când, că sunt acolo...

Ce faci?

Am trebăluit puțin prin curte
Sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă,
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă.

Aș vrea s-o pasc...
Aș încăleca degrabă pe cal,
Te-aș răpi oricând...

Tu, Făt-Frumos!

Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre.
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva!
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc...

Am observat.

Indiferent de ce faci tu cu declarația.

Să știi că o prețuiesc.

Fără tine, eram așa de liniștit!

O, da! Aș zice la fel!

Legătura însă îmi dă o siguranță
Că voi obține de la viață
Tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, cândva.

Uneori, mă sperie elanul acesta al tău...
Nici nu vreau să afirm ce gândesc...

Te-am speriat până acum? 
De ce aș face-o în viitor?

Nu de tine mi-e teamă...

„Că voi obține de la viață
Tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, cândva”.
Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini aceasta:
Reciprocitatea intensității.
Este ceva extravagant?

Of! Nu este...
Atunci, acesta ar fi elanul meu!

-Te-ai cam foit în brațele mele, azi-noapte... 
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume, 
despre care ți-am mai povestit?
-Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
din când în când, că sunt acolo....
-Ce faci? 
-Am trebăluit puțin prin curte
sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă. 
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă. 
-Aș vrea s-o pasc... 
Aș încăleca degrabă pe cal, 
te-aș răpi oricând...
-Tu, Făt - Frumos!
-Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre. 
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva! 
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc... 
-Am observat. 
-Indiferent de ce faci tu cu declarația. 
-Să știi că o prețuiesc. 
-Fără tine, eram așa de liniștit! 
-O, da! Aș zice la fel!
-Legătura însă îmi dă o siguranță 
că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva. 
-Uneori, mă înspăimântă elanul acesta al tău...
Nici nu vrea să afirm ce gândesc...
-Te-am speriat până acum? De ce aș face-o în viitor? 
-Nu de tine mi-e teamă...
-„că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva”. Știi la ce mă refer? 
Acum, pot defini aceasta: 
Reciprocitatea intensității. 
Este ceva extravagant?
-Of! Nu este...
-Atunci, acesta ar fi elanul meu!

O, zei! Ascultați povestea lui Diogene cel înțelept,
Ce în căutarea omului adevărat și-a pus sufletul cu zel.
În Atena, sub soarele arzător,
Striga el, căutând cu disperare un om de onoare.

„Noi, oameni? O, Diogene întreabă,
Veniți, să vă măsor umanitatea!
Tu, cel din colț,
Apropie-te! Te voi supune la încercare”.

Diogene desface felinarul cu migală 
și zorește lumina afară din viață,
Suflând în flacără. Așază pe om,
Cu tălpile în ceara ce se topește încet.

Din cerul înalt, o rază cade
Pe cetățean.
„Uite, Diogene, omul strălucește!” -
Toți exclamă, în cor, cu glasul ridicat.

„O, adevărul e spus, însă-i strălucire falsă,
Din soarele ce doarme, o rază rătăcită pe umeri i-a ajuns.
Nu lumina sufletului pur,
Ci sforăitul soarelui l-a aprins”.

Astfel, Diogene trece prin istorie, 
Cu lampa în mână, de zor clamând: 
Caut un om!

-Noi nu suntem oameni, Diogene? 
-Veniți să vă evaluez umanitatea! 
Tu, din colț, care te uiți precaut la mine, apropie-te! 
Te voi fileta în lampă...
Dacă te vei aprinde cu lumina vie a sufletului, 
vei corespunde așteptărilor mele, de a fi regăsit și eu, 
în Atena, pe cineva demn de conversație. 
Ia să te fixez! 

Cu migală, Diogene desface felinarul. 
Suflă în flacără și-l așază pe voluntar, 
cu tălpile în suportul încă împresurat de ceară. 
De sus, 
vine o rază și-l luminează pe cetățean. 
Toți exclamă: 
-Uite, Diogene, omul din fața noastră a străluminat! 
-O, este adevărat! Strălucirea însă nu este naturală, 
ci suflată de soarele dormind. Dacă treaz ar fi fost, 
nu ar mai fi expediat nicio rază banală. 
Din sforăitul solar, 
a ajuns să lumineze stingher omul din lampă. 
-Ești prea de tot, bătrâne filosof!
(Va urma)

În Ljubljana, am ajuns pe ploaie…

Fiindcă nu aveam cum să-mi omor timpul mai potrivit, m-am îndreptat înspre centrul orașului, de care mă despărțeau vreo cinci sute de pași.
M-am oprit la acest pod (din fotografie), ale cărui capete sunt străjuite de niște dragoni de fier, dar și de turiștii (în mare parte, englezi) cocoțați pe aripile sculpturilor, pentru fotografii. Nu eram decis pe care dintre alei să o apuc: ambele erau murdare.

Încă mai ploua mărunt, motiv pentru comercianți să nu te lase să iei loc la terasă, ci numai înăuntru, unde nu știi dacă e răcoare.
Meniurile abundă în sortimente de pizza.
Totuși, am găsit un restaurant, ai cărui angajați pretindeau că au mâncare tradițională. Pe plăcuța de la intrare,  era menționat anul 1776.

Precum se deschidea la ora 19,00 și mai aveam de așteptat, m-am așezat la o terasă din apropiere, cu tipic american (se auzea Tina Turner în difuzoare). Am nimerit cu fața înspre niște tineri, care, îmbrățișați impudic, se sărutau chiar în ușă. Mă uit mai bine spre ei: nu sunt deloc juni! Bărbatul este îmbrăcat într-un fel de pantaloni de ciclist și cu obrajii ridați, iar femeia, în alb și negru, ca o îngemănare de piese de (mat-) șah. Am crezut că lucrează la tejghea, dar nu aveau nicio legătură cu barul, pentru că, după un timp, s-au depărtat, abia acum jenați – parcă se treziseră la realitate, căzuseră din condiția de protagoniști ai unui spectacol care nu trebuia ținut.

(Va urma)