Actul al II-lea (Într-un cabinet medical)

SCENA 1

Asistenta medicului care a supus-o hipnozei pe Fortuna:

-Nu, tu nu ești Fortuna, ci Ana!

Fortuna (pe scaun, ușor nedumerită):

-Ana? Of! Mă strânge zidul (Își strânge haina la piept).

Asistenta:

-Este numai aer aici. Camera este destul de mare…

-Mă strânge zidul! Am un ecou al baladei în ființă. Ce va fi având Manole cu mine, de m-a zidit?

SCENA 2

Asistenta (strigând la medic):

-Domnul doctor, veniți să continuați hipnoza! Ați lăsat-o pe femeie în vremea în care se zidea mănăstirea.

Fortuna (cercetând mirată bărcuța din mână, precum și păpușa reprezentându-l pe pirat)

-Dar ce am în brațe? Oh! M-am salvat acelor vremuri de barbarie! Am umblat în straie zdrențuroase pe ulițele unui sat. De ce m-ați abătut de la vremea contemporană?

Medicul (în halat alb):

-Nu mai știai cum te cheamă și ce ți s-a întâmplat. Am încercat să aflăm, prin hipnoză.

Fortuna:

-Oh! Zidul rău mă strânge… Brațele mă dor (se uită la brațe – care poartă urme de agresiune).

Doctorul:

-Ai venit cu vânătăi la noi și amnezică.

Fortuna:

-Atât de bine îmi aduc aminte de Caesar și de vajnicul pirat, dar de cine m-ar fi agresat, nu! Tot necăjită eram și în trecut: bântuiam dezorientată pe ulițele satului. (Către medic). Într-o perioadă fericită nu m-ai dus! Nu îți este milă de mine? (Zice acestea, pe un ton de șagă)…

Medicul:

-În fața agresorului, intenționam să te aduc, să-i aflăm numele, dar, văd, nu s-a putut… Nu ai vrut. Pesemne, ți-ar fi fost mai rău în fața lui, decât ai fi pățit în lumea în care, mental, ai ajuns…

Fortuna:

-De ce să-l fi ocolit pe nemernicul care m-a lovit? (Se uită, din nou, la brațe și începe:) Manole, Manole, zidul rău mă strânge.

Medicul:

-Și-a revenit pe jumătate numai, dar este bine: pare a fi ajuns la momentul confruntării. Voi juca eu rolul lui Manole.

Femeia:

-Manole! Manole!

-Aici sunt. Așteaptă: Am avut un vis, în care Bogomil mi-a transmis să aduc un sacrificiu, pentru rezistența mănăstirii, altfel, ce zidesc ziua, se va surpa noaptea…

-Nu ți-e milă de mine? Am copil în pântec.

-Nu am de ales: am jurat, față de ceilalți meșteri, să zidim pe aceea care prima va ajunge, la noi, cu mâncare.

-Ei, uite, zice femeia semiconștientă, ei și-au anunțat consoartele să vină mai la urmă: le iubesc mai mult decât tu mă prețuiești pe mine!

-Destinul meu este capodopera – mănăstirea va dăinui și de mine oamenii își vor aminti, precum și de tine.

-Nu mă înveselește deloc ipostaza, dimpotrivă, simt în suflet durerea copilului care nu va apuca a se naște. Întreprinde ceva! Nu-i mai presus jurământul decât viața mea. Schimbă destinul!

(Pe fundal, se prefigurează destinul copilului ajuns mare: nașterea și mersul la școală).

În copilul de pe ecran, doctorul începe a se recunoaște pe sine.

Doctorul (cu surprindere vie):

-Eu sunt acela, din povestea de pe ecran! Oare ce s-a întâmplat? (Către femeie): Îți schimb soarta. Îl dau pe Manole la o parte. (Către Manole, în mod fictiv): Du-te în istoria ta, a spațiului creației tale, intră în mănăstire și stai în altar și roagă-te Domnului să intervină peste Bogomil și să ți se nască fătul sănătos tun! Omul este capodopera universului, nu manopera meșterului zidar.

Femeia:

-O, Manole, iată-mă, ies de sub pătură: ce va fi fost visul meu?

Medicul înspre asistente: Of, am trecut de momentul greu. Am apropiat-o pe pacientă de orele zilei de ieri, sper.

–

lovită de soț, motiv pt care nu a primit ajutor bănesc în regresiunea psihică, la care a fost supusă.

Tu ești mama mea!

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare. Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul prim al unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu Însuși, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea). Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.  

Mustăți de abur ies din punga de popcorn 
și fac din aerul camerei 
o față prelungă. 

Grădinile suiseră în floare,
în zadar, le-ai fi căutat în preajmă, 
numai gardul rămăsese la drum, 
ca semn al sprijinitului meu de uluci, 
pe când, vrăjit de amor, 
te așteptam și nimic nu-mi mai trebuia. 

Ne luăm de mâini, însă, acum, 
și traversăm strada fericirii, 
care s-a întins în sufletele noastre, 
cu popas de înghețată, pe o bancă, 
sub coastă.

Ce liniște descoperim în propriul nostru sine! 
O vorbă a firului de iarbă, 
dacă se ivea, 
o auzeam atât de bine!

În crengi, se preocupă să cânte un cuc,
pe care-l răsplătesc, în mod generos, 
cu versuri, elaborate în această amiază de gală. 

Cele 77 de poeme (Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2023) sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument.

Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile (ca „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote” – Lună indiferentă) cheamă ecoul în ajutor.

Volumul (dedicat părinților Marin și Aurica Deaconescu) poate fi considerat autobiografic – vârste explorate retroactiv, din perspectiva aceluia care socotește a fi irosit, într-un fel sau altul, dar fără voie, ce a câștigat, cu fiecare an în parte. În primul an, poetului i s-a dăruit „limba iubirii”. În veleatul secund, i s-a insuflat credința strămoșească (Biserica din suflet). La vârsta de trei ani, legătura cu mama a devenit pregnantă. Ce i se pare poetului a fi pierdut din anul al patrulea al vieții: capacitatea propriilor cuvinte de a concorda, în orice moment, cu inima („ce păcat că uneori cuvintele / Nu spun adevărul / Și ce simte inima”). De asemenea, a dispărut iluzia (care-l fermeca pe la cinci – șase ani) că înflorirea trandafirilor și a grâului pe câmp este o minune, fiindcă vegetalul este văzut acum în degenerare: „Bobul de grâu a încolțit / În palma mea, o mână de pământ, / Lacrimile îl vor uda” (Drum fără întoarcere); „Tristețea ultimului trandafir, / Sub stropii de ploaie ai toamnei, / Îmi rănește inima” (Inimă de prisos). Odată cu al șaptelea an al vieții (cifră simbolică: din șapte în șapte ani, celulele corpului uman se transformă în întregime), începe formarea sentimentului de iubire, ca un făt în pântecul mamei: „Te știu, te simt, / Ghemuită în mine/ (…) // Pe patul de iarbă, proaspăt cosită, / Roua își face de cap, / Iar tu, ghemuită în mine, / Îmi zidești inima” (Îmi zidești inima). Iubirea aduce cu sine și posibilitatea de a scrie despre ceea ce poetul (aflat încă la vârsta copilăriei) simte (ca urmare a mersului la școală și a descifrării alfabetului): „Sau ești o pasăre care zboară / Deasupra inimii mele, / Asemeni unei țări ce te așteaptă, / Să vii pentru totdeauna. / Poezie încă nescrisă” (Poezie încă nescrisă). Tot devreme, se manifestă și conștiința încadrării în timp, dar, față de vlăstarul în creștere, orele (care degradează totul în trecere) nu au încă putere: „Am în inimă mai multe orologii” (Orologii trăgându-și sufletul).

Luna martie (în care poetul s-a născut) este demnă de reținut, datorită unui eveniment important: apariția pe lume a surorii Mioara. Bucuria trăită la acel moment a fost atât de mare, încât, astăzi, poetului îi este dor de tot ceea ce ziua respectivă a însăilat: ghiocei, fulgi, precum și un „vârtej de rândunici” (Martie). Prima întrebare asupra impasibilității statuii și a unor oameni ca statui față de suferința altora îi zguduie sufletul în următoarea perioadă, precum și propria durere față de abstracta (în aparență) îndurare a intemperiilor, de către elementele care alcătuiesc natura înconjurătoare: „Spune-mi oare, / De ce sufletul mă doare, / Când iarba de sub picioare, / Cade-n genunchi și moare, / Pârjolită de soare” (Val gonit de mare); acest poem exprimă sentimentul înstrăinării de copilărie. Admirația pentru natura terestră, a cărei rezistență față de pârjolul solar etc. este ca un model pentru om, este motivul care-l face pe autor să exclame, ca în fața unei revelații: „Bună dimineața, floare frumoasă!” (Ca altădată…) și să redenumească înfățișările concrete ale misterelor, cum sunt florile („Ai obrajii îmbujorați, / Gata să se prefacă în aripi, / Zburând dincolo de timp, / Acolo unde nu se mai termină niciodată iubirea”. Cinematografia americană, inventatoare a cyborgului, s-ar putea inspira, din aceste stihuri, pentru a compune un „transformer” și la nivelul plantelor, chiar un robot de forma unei flori, explorator pe Marte.

Prima dragoste, sentiment care inaugurează perioada tinereții, nu se uită: cadrul (care i-a asigurat desfășurarea emoționantă) este interiorizat definitiv („Va veni vremea când ne vom întâlni, / Pentru prima și ultima oară / Lângă troița îmbătrânită din piept” – Candele și trandafiri).

Poezie. Pentru Ines este o ars poetica, datorită prezenței mijloacelor artistice specifice lui Ion Deaconescu, precum și exprimării viziunii sale asupra lumii; este o ars poetica modernă, datorită existenței unei metafore centrale (respectiv, poezia), de a cărei înțelegere depinde descifrarea întregului text. Atuul manierei este surpriza. Imaginile artistice sunt neobișnuite, consecutive unui discurs firesc, conceput în seama unei realități familiare oricărui tip de cititor: „E poezie în ochii tăi mirați, / De parcă întrebi de ce inima / A luat-o razna, / Când privighetoarea cântă / În palma zorilor, la ceas de rouă, / Semn că soarele e stăpân / Peste lume. // Poezie e când Dumnezeu / Trimite ploaia peste pământul crăpat / De sete”.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a suporta o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Cele 77 de poeme sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument. Răsăritul și asfințitul sunt metafore pentru începutul și apusul vieții. Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile. precum „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote”, cheamă ecoul în ajutor – Lună indiferentă.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a îndura o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Finalul volumului este shakespearian, prin aluzia că lumea este o scenă. Disponibilitatea de a renunța la condiția de poet în mod fățiș este, deopotrivă, nostalgică și liberatoare („La o anumită vârstă pare desuet / Să mai scrii poeme de dragoste / Este ca și când un cântăreț bătrân / Se mișcă împleticit pe scenă”).

Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.

Ce să mai spun, când roiurile (de albine, n.m.) fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin. 
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori, 
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2023, pp. 16 – 17)

Crescut lângă biserica din sat, Alexandru Drăghici nădăjduiește înspre „patria din cer”, metaforă pentru paradis. Pentru consolidarea opțiunii, chiar așa își intitulează cel mai recent volum, Patria din cer (Editura Didahia, Severin, 2019), a cărui proiectare în trei secțiuni (În tinda serii, Gulaguri vegetale și Muguri de cruce) sugerează cele trei praguri esențiale ale omului: ieșirea în lume, perenitatea naturii și viața de apoi. Elementul religios al cărții este subliniat de motto, din Psalmul 103 al lui David: „Cânta-voi Domnului în viața mea / Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. / Plăcute să-i fie cuvintele mele, / Iar eu mă voi veseli de Domnul”.

Pentru a ajunge în paradis, acest spațiu mirific, conferit de credință și de îndeplinirea riturilor strămoșești, poetul recurge la câteva mutații, sugestive pentru viziunea lui, că există, dincolo de universul fanic, o lumea eternă și armonioasă. Astfel, schimbă atât destinația, cât și funcțiile aspectelor care-l atrag, o sinecdocă sui-generis. Coarnele cerbilor devin o proprietate a stelelor, lumina însăși deprinde schelet osos, iarba este macatul la care țăranca a lucrat iarna, în casă, la războiul de țesut, pe când mormintele capătă o față veselă, de la buruienile care se descătușează, în creștere, peste cripte: „Stele scutură din coarne cerbii, / stă în capul oaselor lumina / tata mângâie-n macatul ierbii / mielul neavântat ce va să-l țină / Zăpada-și zvârle peste casă-un dinte, / copilărește iarba pe morminte” (Primăvară). Îndeletnicirile firești ale gospodarilor, precum aratul, îi apropie de natura celestă, suverană, iar cel mai bun exemplu este tatăl poetului care, prin mersul la câmp, trăgea spre sat pelicula ocrotitoare a zilei, în detrimentul nopții (a cărei durată parcă se restrângea): „Când tata se-ntorcea de la arat / sufletul zilei mai sta peste sat” (Întors la vatră). Întors în sat, ulterior peregrinărilor prin viață, fiul ia locul tatălui, ca stâlp al casei, dar, fiindcă nu preia și faptul campestru (aratul), datorită diferenței profesionale și de viziune, clopotele domină atmosfera, prin sunetul lor prevestitor, în timp ce nopțile ajung să fie mai lungi: „Acum prin curte seara își petrece / fereastra întunericului rece / Curg clopotele zorilor spre sat / nu mai merge tata la arat”. Odată instalat în sat, fiul se redescoperă pe sine, cu toate că senzația schimbării acelui modus vivendi este extrem de palpabilă și nu atât de ușoară, precum ar fi de presupus: „Trece pe uliță amintirea / unei liniști mioape / din lagărul ierbii / încercând să mă scape. / Iarna îmi fură din poartă / scrisoarea primăverii trecute, / din tindă copilăria / nu mai vrea să se mute” (Acasă). Îngerii sunt preocupați să vestească pe țărani asupra etapei înfloririi cireșilor, dar și asupra trecerii vieții, fapt care nu ar trebui să-i îngândureze, devreme ce și în cer (așa cum este înțeles cerul: drept spațiu în care se regăsește divinitatea, împreună cu eonii care îl ajută în susținerea armoniei cosmice), sunt pomi înfloriți, chiar cei mai spectaculari cireși din sat pot fi o imitație a celor de acolo: „din calendare sfinții ne arată / cireșii-n ceruri mamă, înflorind” (Cireșii satului). Cei care trec dincolo (în lumea umbrelor etc.) nu mai au bariere așezate dinaintea personalității lor și, în sfârșit, apar celor apropiați (cel puțin, în vis) drept întruchipare a aspirației lor predilecte, a tendințelor care i-au animat frecvent: „Prea singur tata venise la mine / mirosea a grâu și a pământ / tot satul îi curgea prin vine / și nu putea să zică un cuvânt” (Tata în vis); din păcate, îi lipsește cuvântul, dar poezia pe care fiul o scrie, pe seama mesajului primit, anume să se dedice vetrei satului, este rezolvatoare.

Alexandru Drăghici se exprimă pe un spațiu scurt, angrenând viziuni și semnificații profunde, care au rolul de a-i sublinia vocația de a-și cânta satul în versuri luminoase și elegiace, totodată, o îngemănare rarisimă în lirica de astăzi. 

Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2023, pp. 16 – 17)

Între timp îți vezi de viața ta – este titlul cu specific de învățătură al volumului semnat de Cristina Hermeziu (Editura Junimea, Iași, 2020). Revelația (truismul că viața este efemeră) are loc după câteva experiențe, mărturisite în lirică, de către autoare:

1. Cauza imobilității lucrurilor rezidă în împrumutul, de către acestea, al unei stări umane („orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi” – dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă), 2. Constatarea că omul este „un animal” care, deși dotat cu judecată, totuși, când este îndurerat, sângerează, 3. Vremea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în stolurile de păsări care „pleacă noapte de noapte”, 4. Când cel despre care îl crezi apropiat este deznădăjduit, sfătuiește-l să-ți scrie – cele scrise rămân, 5. Pentru armonia în conviețuire, este necesar să ai răbdare și să asculți. Dacă nu se respectă câteva dintre aceste reguli sau norme subiective, necesare autoarei însăși, după cum ea și-a dat seama, ajungând să se cunoască suficient de bine, totul se va nărui, fără a se mai putea reface, întrucât comunicarea va intra în ceață („e ceață”). Aceste capitaluri de dublă natură, psihologică și morală, alcătuiesc prima treaptă de cunoaștere. A doua, intitulată sămânța lor venită din deșert, reliefează binefacerile expectativei adoptată ca formă de depășire a greutăților vieții: „așteptarea e bună / ca o cupolă din folie trans / lucidă întinsă peste craniul deschis”. Sentimentul de a sta deoparte contrastează cu dinamica naturii înconjurătoare: „cresc mai repede buruienile”, ziua devine „albă de tot”, vântul „așază frunze / pe râu”, iar într-un asemenea peisaj, în care poeta a cules „un braț de urzici înflorite”, până și acul se însuflețește: „dacă îți intră un ac în picior / mi-a spus băiatul acela / acul urcă râurile de artere / vadul venelor // până se înfige / cu un tremur / îndrăgostit / în inimă” (deconstruiește-ți frica). Cu ton de lirică medievală („în retrovizor câmpul încrețit se face leneșă eșarfă”), este scrisă a treia secțiune a cărții, secțiune în care se observă propensiunea poetei de evaziune și în alte spații, în afara celor mioritice, semn al îndeplinirii scopului de până acum, de a aprofunda evenimentele care i-au trecut pe dinainte. Acolo unde ajunge (poate cu pasul sau cu ficțiunea), apa are o consistență diferită, iar instrumentele agrare, precum coasa, au temperatura lor: „uleiul încins al Senei // spre seară / lama aproape rece // mirosul de iarbă coaptă”. Continentul Europa nu are suficientă întindere, pentru a mulțumi un eu interior animat de cunoaștere, precum nici ambianța rustică. De aceea, în poemul următor, refugiul în metrou pare a fi o țintă, urmărită de multă vreme, o regăsire de sine: „m-am strâns în mine / în metroul 6 / ticsit de americani / frumoși și guralivi”. Noul decor, de factură urbană, propice unei Marlene Monroe (a cărei rochie este suflată în sus, de către curentul de aer de la gura de aerisire, produs de trecerea metroului), nu anihilează vechea voce lirică (sistemul de exprimare precedent), care se aude la fel, rezonând cu mediul natal. Indiferent de țara în care a poposit, poeta sugerează existența unui indice al originii, care nu o lasă a se depărta prea mult de tradiție și de ceea ce știe despre sine: „am probat o rochie / pe chei la denfert // toți hulubii / cu ochi de rubin / au coborât din văzduh // de parcă cineva a scăpat / un pumn de grăunțe / între traverse”. Totuși, pentru a consemna atingerea unui țel în explorare, ca un rezultat pe care să-l afișeze cunoștințelor rămase acasă, Cristina Hermeziu aduce aminte de Styx, râul care desparte lumea vie de cea de apoi, tot ca despre o destinație familiară („hârtia kraft nu trage apa / iar apele styxului / se știe / sunt uleioase”), însă unele taine „de neșoptit” le-a păstrat pentru sine („între pliuri”), atitudinea aceasta fiind un semn al deciziei de a nu se risipi întru totul.

Tema dragostei, în afara celei a umblării (mereu cu un obiectiv sugerat), de la un cap la altul al planetei, este consolidată cu nenumărate motive specifice, precum întâlnirea și preocuparea legată de ceea ce va rămâne, peste sute de ani, din lumea contemporană cuplului de îndrăgostiți: „peste un timp / cartierul va fi ras de pe suprafața pământului / fierul forjat al balcoanelor din dantelă / dat la topit / la pierre de taille / clădită în cuburi ecologice / banca noastră / tăiată cu bomfaierul / picioarele retezate . cu faiul // peste sute de ani / se vor descoperi / rădăcinile ei”.

În concluzie, volumul de față este delicat, atractiv, al cărui ritm corespunde liricii universale.