Oriunde pașii te poartă, îngerii te așteaptă, 
cu aurele strălucind în palme, supuși, 
în fața ta, cel cu puterea alegerii, între ei și roboți. 
Din înalturi au coborât, pentru popor — iar toboșarul strigă prin sat, 
purtător de veste ce mare fapt s-a întâmplat. 

Un singur semn cu privirea 
și-l ai lângă tine; ca într-o întrecere de foc vine, 
pe urmele lui Azor, câinele lup, ce păzește gospodăria. 
Atent la fiecare vorbă de-a ta, 
îngerul se-apleacă și-ți ridică și umbra... 
„Ei,” 
spun gânditorii cetății, 
„acești îngeri nu se ocupă de materie, ei modelează suflete”.

Pe drum, 
din locul femeilor care frământă cozonaci, 
ajunge murmurul ritmat al postavului. 
Privește-le cu băgare de seamă, 
îmbrăcate în costumele vechi, 
vezi cum gesturile lor sunt dublate de îngeri, 
care, la rândul lor, prepară bucatele noastre, 
pentru bucuria celor din cer. 
Nu le trebuie mai mult decât o atingere 
și cozonacul se va fi copt de la aure, 
lăsând o urmă de abur, care poate fi văzută din cosmos.

În piață, 
câțiva cronicari își ascut creioanele, 
gata să scrie despre invazie... 

Oriunde mergi, 
te întâmpină îngerii, 
stând în fața ta, cu aura în mâini, 
supuși ție, 
celui care ai de ales între ei și roboți. 
S-au scoborât din cer, 
pentru cetățeni - așa clamează toboșarul prin sat.

Din privire, 
poți alege unul și el vine după tine, 
la întrecere acerbă cu Azor, câinele lup din gospodărie.

Atent la tot ce-i spui, 
îngerul se apleacă să-ți ridice și umbra corpului, 
„a ființei!”, adaugă filosofii cetății. „Ei", 
aceiași gânditori plusează, 
„nu au treabă cu materialul, 
ci modelează încă sufletul".
Pe când un fel de Platon rostește aceasta, 
din drum, se aud postăvile în care femeile 
frământă aluatul de pâini și de cozonaci. 
Cum stau îmbrăcate în costume populare, 
activitatea le este  dublată de către îngeri, 
care și ei au început să prepare bucatele noastre, 
ca să obțină miresme, pentru nasurile celor din cer. 
E de ajuns pentru ei să atingă delicat cozonacul copt 
și forma lui, 
accentuată de abur, 
se va lăți pe toată planeta, 
pentru a se observa și aprecia din cosmos, 
de către stăpânul lor.

„Este o forfotă de îngeri, 
așa cum niciodată în istorie nu a fost 
și nici la facerea lumii” - dintr-o piață, 
se aud cronicarii, în timp ce își ascut creioanele.
(Va urma)

Volumul Solomon Marcus și limba perfectă (Editura Junimea, Iași, 2024) de Cassian Maria Spiridon se structurează în două secțiuni distincte: Arta și știința lui Solomon Marcus și Solomon Marcus și limba perfectă.

În prima parte, autorul urmărește să scoată la lumină variatele aspecte ale operei lui Solomon Marcus, explorând vastitatea și complexitatea contribuțiilor acestuia în multiple domenii. Solomon Marcus a lăsat o amprentă semnificativă nu doar în științele exacte, unde rigoarea și precizia sunt esențiale, dar și în sfera umanistă, abordând cu aceeași minuțiozitate și profunzime domenii precum poezia, filosofia și lingvistica. Această polivalență a gândirii arată capacitatea lui de a conecta lumi aparent disparate și de a construi o punte între matematică și cultură, între logică și artă.

Cassian Maria Spiridon consideră că interviul (acordat de Solomon Marcus în revista „Convorbiri literare”, în anul 2003) este o cheie pentru a desluși gândirea interdisciplinară a lui Marcus, care reunește atât știința, cât și arta într-o formă superioară de exprimare a umanității. Interviul relevă, astfel, aspecte esențiale ale operei și filosofiei lui Solomon Marcus: „Vorbind despre transcendență ca paradigmă universală, Solomon Marcus, în „Convorbiri literare”, atenționează asupra nevoii de transcendență ce ne definește ca oameni și, apelând la etimologia lui „trans” cu al său „dincolo”, urmat de scand-o/ –um / -ere / a te sui, a te urca, a te cățăra -, ne întoarce la copilărie și la dorința permanentă a copilului de a se cățăra, de a urca – o ambiție ce trebuie cultivată și îndrumată. Solomon Marcus este un îndrumător, unul dintre puținii cunoscători ai limbii perfecte”.

Volumul tratat de Cassian Maria Spiridon este Singurătatea matematicianului, în care interlocutorul său, Solomon Marcus, face o trimitere la poetul Rainer Maria Rilkeși la sfatul acestuia din Scrisori către un tânăr poet: „Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic”. În acele epistole, Rilke îi sugerează tânărului aspirant la gloria literară să se cerceteze pe sine însuși în mod profund, până „în adâncul inimii sale”. Cassian Maria Spiridon reliefează această paralelă între îndemnul lui Rilke către poet și viziunea lui Marcus asupra cercetării și creației științifice, evidențiind solitudinea ca un element necesar în procesul de auto-descoperire, precum și importanța asumării unei responsabilități morale față de propriul act creator, fie el artistic sau științific: „Panoramând condiția unei duble singurătăți a matematicianului, una impusă de el ca autor, alta cea resimțită în viața socială, pledează întru necesitatea și splendorile matematicii. Pariul educației matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care mizează această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină și în orice domeniu al vieții”.

Limbajul matematic reprezintă, prin natura sa, un spațiu privilegiat în care relațiile anaforice și cataforice se manifestă necontenit, oferind un cadru de coeziune și continuitate conceptuală. În mod surprinzător, observă Solomon Marcus, un fenomen similar se regăsește și în poezie, acolo unde dimensiunea locală se află într-o permanentă solidaritate cu aceea globală. Totuși, această solidaritate nu beneficiază de rigoarea precisă, aproape infailibilă, pe care limbajul matematic o impune prin claritatea sa intrinsecă. În poezie, legătura dintre local și global este marcată de o ambiguitate profundă, deschisă unei multitudini de explicări.

Ambiguitatea acestei relații în poezie devine un motor al creativității și permite cititorului să exploreze multiple niveluri de semnificație, iar textul poetic, la rândul său, se transformă într-un câmp de semne deschise reinterpretării. De fapt, legătura dintre local și global în poezie nu este doar ambiguă, ci și esențială, capabilă să își modifice înțelesurile în funcție de contextul cultural, istoric sau emoțional al celui care citește.

În timp ce matematica aspiră spre un adevăr universal, inexorabil și obiectiv, poezia se hrănește din polisemie și subiectivitate, în care orice raport între local și global poate oscila între o intuiție personală sau o reflecție colectivă. Mai mult, acest raport în lirică poate fi văzut și ca o reflectare a condiției umane, în care individul se raportează constant la întreg, iar microcosmosul vieții interioare reverberează în macrocosmosul lumii exterioare. De asemenea, relația dintre local și global poate deveni o expresie a tensiunii dintre particular și universal, dintre fragilitatea momentului și permanența idealului, o dialectică limpede, care evocă nu doar interpretarea literară, ci și un profund act de introspecție.

Textualitatea, intertextualitatea și hipertextualitatea, concepte teoretizate de gânditori precum Jacques Derrida, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva și Mihail Bahtin, își găsesc, după cum afirmă academicianul Marcus, o prezență naturală în matematică: „Înlăturați primele zece pagini dintr-o carte de matematică și întreaga înțelegere a textului riscă să se destrame”, deoarece noțiunile fundamentale expuse la început susțin și explică dezvoltările ulterioare. Într-adevăr, textele matematice sunt caracterizate, mai mult decât orice alt tip de scriere, de fenomenele de dependență la distanță, unde fiecare secțiune se leagă intim de restul lucrării.

Acest fenomen de dependență la distanță, specific matematicii, se manifestă însă și în poezie, unde elementele locale – un vers, o imagine – se leagă subtil de ansamblul textului și contribuie la înțelegerea sensului global. Fiecare detaliu poartă o încărcătură profundă și este indispensabil pentru arhitectura generală a operei, astfel încât omiterea unui fragment poate altera dramatic percepția întregului. Aceasta este una dintre ideile remarcate de Cassian Maria Spiridon în expozeul inițial.

Altă idee esențială, pe care Cassian Maria Spiridon insistă (aceea de a recunoaște matematicii  capacitatea remarcabilă de a aprofunda structurile prozodice, precum și tipologiile narativității și geometria teatrală), își are punctul de plecare în volumul Poetica matematicii, în care „Solomon Marcus vede în Pius Servien un precursor al poeticii matematice, aserțiune argumentată prin apel la Estetica publicată în 1953 la Paris. Esențială la autorul Esteticii este teoria sa asupra celor doi poli ai limbajului total: limbajul științific și limbajul liric”.

Cu toate acestea, se subliniază că, în ciuda acestor abilități analitice, matematica nu pot revendica o prerogativă de a facilita accesul la inefabilul poetic. Solomon Marcus argumentează că există o limită în care structura matematică poate contribui la înțelegerea artei, iar criteriile de evaluare a calității artistice a unui poem nu pot fi reduse la formule riguroase sau la analize structurale. Poezia, a cărei natură este profund subiectivă și emoțională, transcende analizele logice, având o dimensiune inefabilă care sfidează orice încercare de cuantificare sau clasificare. Astfel, Cassian Maria Spiridon evidențiază o distincție fundamentală între rigorile matematicii și fluiditatea creativă a poeziei, pentru că fiecare domeniu deține propriile sale regnuri de relevanță și de adnotare.

O idee inedită, formulată de Cassian Maria Spiridon în abordarea operei lui Solomon Marcus, este că „atât literatura, cât și matematica sunt fiice ale miturilor, având de la acestea funcția de simbolizare și capacitatea de a se situa într-un univers de ficțiune care mediază relația cu lumea reală”. Acest unghi de vedere sugerează că ambele specialități irump din aceeași sursă mitologică, folosind simboluri și narațiuni pentru a construi sensuri semnificative și pentru a examina realități complexe. Inițial, literatura a fost cea care a preluat și a dezvoltat aceste mituri, creând universuri ficționale care reflectă și reinterpretează experiențele umane. Ulterior, matematica a adoptat alt aspect al miturilor, acela al transgresării a ceea ce astăzi numim logică tradițională. Această transgresare se referă la capacitatea ambelor discipline de a depăși limitele convenționale ale gândirii și de a oferi perspective inovatoare asupra realității.

Literatura și matematica devin, în viziunea lui Cassian Maria Spiridon, două laturi ale aceleași monede, fiecare având rolul de a exprima complexitatea și misterul lumii, chiar și atunci când par, la prima vedere, să opereze pe baze diferite: „Axiomatic, poetica este studiul expresiilor poetice cu ajutorul celor științifice; adevăratul termen de referință în investigarea limbajului poetic nu este limbajul uzual, ci limbajul științific, deoarece figurile interesează, într-un text poetic, numai în măsura în care ele reprezintă conotații, iar gradul de conectivitate se apreciază în raport cu limbajul științific al lui Servien, despre care se poate arăta că este pur denotatuv”. Această conexiune între cele două ramuri invită la o reconsiderare a metodei în care abordăm atât arta, cât și știința, punând în evidență natura lor interdependentă și creativă.

În lucrarea Solomon Marcus și limba perfectă, Cassian Maria Spiridon aduce un omagiu savantului Solomon Marcus și, totodată, pune la dispoziție un veritabil ghid intelectual, care invită cititorul să descopere o „limbă perfectă”, capabilă să treacă dincolo de limitele fiecărui domeniu în parte.

Inima e o potecă bătătorită, 
un drum tainic pe care emoțiile își poartă pașii – 
și fiecare anotimp le aduce alte culori, alte umbre. 

Iată, acum e toamna 
și auzi pașii îngerilor alunecând, 
ca o aripă moale, 
peste lume. Ei știu că aici, pe pământ, 
li se încheie misiunea. Se înalță spre ulmi, 
încercând să așeze frunza la loc. 
E o poruncă veche, să priceapă suferința lui Sisif, 
care și-a risipit puterea în lupte fără sfârșit, 
într-o lume unde Adamul desăvârșit i-a preluat amprenta.

Sisif nu mai împinge povara pe culmi – el s-a scufundat 
cu tot cu mituri, 
în cenușa altei lumi,
pe când istoriile s-au schimbat,
de la Iisus până la noi. 

Era vremea empatiei în floare. 
Oamenii intrau în pielea celorlalți, 
uitând de invidie și bârfă. 
Nonșalanța părea o relicvă arhaică, 
străină celor care umpleau străzile cu o prezență senină. 

Baladele se purtau ca o mantie, 
iar aceea despre Lenor  
își găsea ecou în piepturile tuturor.

„Da”, 
mi-am zis, 
„peste un secol, poate mai puțin, 
va apărea un AI deghizat în prinț”...

Inima e-o potecă tainică, 
pe care pășesc toate emoțiile, 
iar toamna le pune saci de melancolii în spate... 

E vremea când îngerii 
își încetează lucrarea lor pe pământ 
și își iau zborul spre ulmii golași, 
trudind în van să așeze frunza căzută la loc – o lucrare de Sisif, 
o poruncă primită în tăcerea cosmică, 
să înțeleagă ei cumva chinul unui prigonit de umbrele vechilor zei, 
ai căror pași stinși au fost înlocuiți de ființa primului Adam desăvârșit. 
N-au altă chemare decât să-i preia efortul absurd al unei povești 
ce-a fost odată, 
căci pe munte Sisif nu mai urcă poveri în mod deslușit, 
de când lumile s-au schimbat, de la Iisus, până la noi, 
înțesate de-o empatie aprinsă ca focul viu al inimii.

Vedeai omul cum intra în pielea celuilalt, 
iar târgurile tăceau, cufundate în armonie, fără glasuri de invidie, 
fără slăbiciunea mândriei deșarte. 
Nonșalanța își pierduse orice însemnătate, 
iar străzile fremătau sub pașii celor ce le umpleau cu viață.

Se cântau balade, 
printre care și acea veche istorie a Lenorei, 
care tânjea să-l revadă pe Wilhelm, cu o dorință sfâșietoare. 
Și atunci mi-am zis: 
poate peste un secol – sau chiar mai curând – va fi un AI întruchipat într-un prinț...

Inima este o cărare, 
pe care se duc,
în ființă, 
atâtea emoții, 
precum aceasta legată de toamnă: 
se aud pașii îngerilor 
care știu a-și înceta activitatea aici, pe planetă 
și zboară înspre ulm, să pună frunza la loc, 
muncă de Sisif - așa au primit ei poruncă,  
să-l înțeleagă pe acela prigonit de o veche entitate, 
care-și consumase puterea pe intervenții fără sens 
și, în locul ei, venit-a Adam perfect; nu s-au aflat sarcini mai bune  
decât să-i preia amploarea efortului degeaba pe care-l face, în pagini, 
deși pe munte, el nu mai urcă poveri - s-a dus la fund, 
cu mitologia întreagă, 
pe când s-au schimbat și lumile, de la Iisus, spre noi. 

Era empatia în toi. 
Vedeai om cum intră în pielea celuilalt 
și nu mai auzeai glasuri de invidie în târg 
și nonșalanța însăși era o noțiune desuetă, 
de neînțeles de cei care înviorau strada cu prezența lor.
Se discutau balade, 
precum aceea în care Lenore aspira să-l revadă pe Wilhelm. 

Da, 
mi-am zis, 
peste un secol va fi sau poate mai puțin, 
un AI deghizat în prinț...

Ion Dur se apleacă asupra figurii complexe a lui Mihai Eminescu în volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Editura Junimea, Iași, 2024). Titlul dezvăluie o trăsătură esențială a personalității lui Eminescu: nonconformismul în sfera gazetăriei, precum și rigoarea cu care și-a susținut opiniile în paginile publicației „Timpul”, tribuna conservatorilor.

Destul de cuprinzătoare, cartea este concepută în două părți importante: Elemente de gândire privată și Gazetar cu metod științific. Încheierea, intitulată evocator Despărțirea cu împărțire (Da, tot Eminescu am rămas), atrage atenția asupra acelei dimensiuni a poetului care l-a consacrat și ca un puternic susținător al interesului public, un veritabil tribun al cetății.

În capitolul Cunoaștere și adevăr – două modalități de lucru ale gazetarului Eminescu(care deschide prima parte a lucrării), Ion Dur abordează tematica principală a articolelor eminesciene, de o surprinzătoare diversitate și adâncime, cuprinzând domenii precum filosofia și sociologia politică, dar și chestiuni legate de limba română în contextul republicii „limbelor”.

De asemenea, se remarcă intersecția cu marile curente intelectuale ale epocii, cum ar fi naturalismul și pozitivismul, față de care Eminescu, deși era sincron cu prevederile acestora, își păstrează, totuși, originalitatea: „Eminescu – la care, observa G. Călinescu, naturalismul se convertește de-a dreptul în pozitivism – conjuga într-un mod original tezele fundamentale ale lui Darwin, cu spiritul pozitivist al lui Spencer. Gazetarul adera la un model organicist de evoluție, cu multe elemente de didactică modernă, răstălmăcite însă de cei care au aplicat ostentativ o grilă marxistă felului în care Eminescu înțelegea saltul și progresul”.  Secțiunea se finalizează cu dezbaterea pe seama a ceea ce presupune a fi gânditor privat între sinteză și sistem. Ion Dur ilustrează complexitatea poziției lui Eminescu, situată între reflecția solitară și angajamentul publicistului, între meditația filosofică și intervenția în treburile cetății.

Secțiunea secundă a volumului, intitulată Gânditor privat cu „metod științific”, oferă o privire detaliată asupra felului în care Mihai Eminescu își construia raționamentele și articolele de presă, ghidat de un riguros simț al adevărului și al analizei critice. Primul capitol, La început a fost contextul (titlul parafrazează incipitul biblic), vizează rolul determinant al împrejurărilor istorice și culturale în configurarea ideilor și discursurilor eminesciene. Contextul devine astfel un element fundamental, un prim principiu ordonator în înțelegerea operei publicistice.

Următoarele capitole abordează subiecte esențiale inspirate de activitatea gazetărească a lui Eminescu, dintre care menționăm pe cel dedicat problematicii Naționalism și xenofobie în marginile adevărului. Aici, Ion Dur își propune să corecteze unele exagerări și distorsionări interpretative care i-au fost aduse, în decursul timpului, lui Eminescu, în special acuzațiile de xenofobie: „Și Iorga și semănătorismul au extras din Eminescu esențele cele tari ale naționalismului, precum nici poetul Goga nu era străin de acel naționalism entuziast, pe care-l aproba și exersa. Trebuie spus, din capul locului, că naționalismul se leagă, la Eminescu, de naționalitate, de națiune, de calitatea de a fi român”. Sprijinindu-se pe o argumentație bine fundamentată, autorul aduce la lumină viziunea profundă și echilibrată a lui Eminescu asupra chestiunilor naționale, în care adevărul și analiza lucidă prevalează asupra oricăror excese ideologice.

În capitolul Gramatica discursului publicistic, Ion Drug evidențiază abilitatea lui Eminescu de a fi la curent cu evenimentele internaționale, într-un secol în care mijloacele moderne de comunicare (laptopul, wireless-ul sau telefonul mobil) erau de neconceput. Inteligența de a naviga printre sursele disponibile și de a analiza critic situațiile geopolitice și sociale îi conferă lui Mihai Eminescu o poziție de frunte în peisajul publicistic al epocii: „Gazetarul Eminescu este unul nesupus, chiar un eretic, el nu ascultă de sfatul romanticilor, și anume nu sucește gâtul elocvenței, ci, dimpotrivă, îi adaugă varii podoabe ale exactității”.  

Prin analiza tematică a textelor și prin corectarea unor interpretări distorsionate, cum sunt cele legate de naționalism, lucrarea lui Ion Dur devine o contribuție valoroasă în exegeza eminesciană, clarificând rolul esențial pe care Eminescu l-a jucat în presa vremii și reîntregind imaginea celui care a fost, în același timp, un poet profund și un publicist de o rară luciditate. Studiul se remarcă prin claritatea expunerii, precum și prin angajamentul său în apărarea unui Eminescu autentic, a cărui prestație în spațiul publicist a fost ghidată de un simț al adevărului și de o metodă extrem de serioasă.

Volumul Solomon Marcus și limba perfectă (Editura Junimea, Iași, 2024) se structurează în două secțiuni distincte: Arta și știința lui Solomon Marcus și Solomon Marcus și limba perfectă.

În prima parte, autorul, Cassian Maria Spiridon, urmărește să scoată la lumină variatele aspecte ale operei lui Solomon Marcus, explorând vastitatea și complexitatea contribuțiilor sale în multiple domenii. Marcus a lăsat o amprentă semnificativă nu doar în științele exacte, unde rigoarea și precizia sunt esențiale, dar și în sfera umanistă, abordând cu aceeași minuțiozitate și profunzime domenii precum poezia, filosofia și lingvistica. Această polivalență a gândirii arată capacitatea lui de a conecta lumi aparent disparate și de a construi o punte între matematică și cultură, între logică și artă.

Cassian Maria Spiridon consideră că interviul acordat de Solomon Marcus în revista „Convorbiri literare” (în anul 2003) este o cheie pentru a desluși gândirea interdisciplinară a lui Marcus, care reunește atât știința, cât și arta într-o formă superioară de exprimare a umanității. Interviul relevă, astfel, aspecte esențiale ale operei și filosofiei lui Marcus, pe care Spiridon le explorează și le interpretează în cadrul volumului, după cum afirmă: „Vorbind despre transcendență ca paradigmă universală, Solomon Marcus, în „Convorbiri literare”, atenționează asupra nevoii de transcendență ce ne definește ca oameni și, apelând la etimologia lui „trans” cu al său „dincolo”, urmat de scand-o/ –um / -ere / a te sui, a te urca, a te cățăra -, ne întoarce la copilărie și la dorința permanentă a copilului de a se cățăra, de a urca – o ambiție ce trebuie cultivată și îndrumată. Solomon Marcus este un îndrumător, unul dintre puținii cunoscători ai limbii perfecte”.

Volumul pe care Cassian Maria Spiridon îl are în vedere este Singurătatea matematicianului, în care interlocutorul său, Solomon Marcus, face o trimitere semnificativă la poetul Rainer Maria Rilkeși la sfatul acestuia din Scrisori către un tânăr poet. În acele scrisori, Rilke îi sugerează tânărului aspirant la gloria literară să se cerceteze în mod profund, până „în adâncul inimii sale”. Marcus preia acest îndemn și îl reinterpretează în contextul creației științifice și intelectuale, subliniind importanța explorării interioare și a asumării unei responsabilități morale față de propriul act creator, fie el artistic sau științific („Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic”). Spiridon reliefează această paralelă între îndemnul lui Rilke către poet și viziunea lui Marcus asupra cercetării și creației științifice, evidențiind singurătatea ca un element necesar în procesul de auto-descoperire și creație.

Limbajul matematic reprezintă, prin natura sa, un spațiu privilegiat în care relațiile anaforice și cataforice se manifestă necontenit, oferind un cadru de coeziune și continuitate conceptuală. În mod surprinzător, observă Solomon Marcus, un fenomen similar se regăsește și în poezie, acolo unde dimensiunea locală se află într-o permanentă solidaritate cu cea globală. Totuși, această solidaritate nu beneficiază de rigoarea precisă, aproape infailibilă, pe care limbajul matematic o impune prin claritatea sa intrinsecă. În poezie, legătura dintre local și global este marcată de o ambiguitate profundă, deschisă unei multitudini de interpretări.

Ambiguitatea acestei relații în poezie devine un motor al creativității, permițând cititorului să exploreze multiple niveluri de semnificație, iar textul poetic, la rândul său, se transformă într-un câmp de semne deschise reinterpretării. De fapt, legătura dintre local și global în poezie nu este doar ambiguă, ci și esențială, capabilă să își modifice înțelesurile în funcție de contextul cultural, istoric sau emoțional al celui care citește.

În timp ce matematica aspiră spre un adevăr universal, inexorabil și obiectiv, poezia se hrănește din polisemie și subiectivitate, în care orice raport între local și global poate oscila între o intuiție personală sau o reflecție colectivă. Mai mult, acest raport în poezie poate fi văzut și ca o reflectare a condiției umane, în care individul se raportează constant la întreg, iar microcosmosul vieții interioare reverberează în macrocosmosul lumii exterioare.

În poezie, relația dintre local și global poate deveni o expresie a tensiunii dintre particular și universal, dintre fragilitatea momentului și permanența idealului, o dialectică limpede, care evocă nu doar interpretarea literară, ci și un profund act de introspecție.

Textualitatea, intertextualitatea și hipertextualitatea, concepte teoretizate de gânditori precum Jacques Derrida, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva și Mihail Bahtin, își găsesc, după cum afirmă Solomon Marcus, o prezență naturală în matematică: „Înlăturați primele zece pagini dintr-o carte de matematică și întreaga înțelegere a textului riscă să se destrame”, deoarece noțiunile fundamentale expuse la început susțin și explică dezvoltările ulterioare. Într-adevăr, textele matematice sunt caracterizate, mai mult decât orice alt tip de scriere, de fenomenele de dependență la distanță, unde fiecare secțiune se leagă intim de restul lucrării.

Acest fenomen de dependență la distanță, specific matematicii, se manifestă însă și în poezie, unde elementele locale—un vers, o imagine—se leagă subtil de ansamblul textului și contribuie la înțelegerea sensului global. Fiecare detaliu poartă o încărcătură profundă și este indispensabil pentru arhitectura generală a operei, astfel încât omiterea unui fragment poate altera dramatic percepția întregului. Aceasta este una dintre ideile remarcate de Cassian Maria Spiridon în expozeul inițial.

Altă idee esențială, pe care Cassian Maria Spiridon o analizează cu insistență, își găsește punctul de plecare în volumul Poetica matematicii de Solomon Marcus. În această lucrare, i se recunoaște matematicii capacitatea remarcabilă de a aprofunda structurile prozodice, precum și tipologiile narativității și geometria teatrală.

Cu toate acestea, se subliniază că, în ciuda acestor abilități analitice, matematica nu pot revendica o prerogativă de a facilita accesul la inefabilul poetic. Marcus argumentează că există o limită în care structura matematică poate contribui la înțelegerea artei, iar criteriile de evaluare a calității artistice a unui poem nu pot fi reduse la formule riguroase sau la analize structurale. Poezia, a cărei natură este profund subiectivă și emoțională, transcende analizele logice, având o dimensiune inefabilă care sfidează orice încercare de cuantificare sau clasificare. Astfel, Cassian evidențiază o distincție fundamentală între rigorile matematicii și fluiditatea creativă a poeziei, fiecare domeniu având propriile sale regnuri de relevanță și interpretare.

O idee inedită, formulată de Cassian Maria Spiridon în abordarea operei lui Solomon Marcus, este că „atât literatura, cât și matematica sunt fiice ale miturilor, având de la acestea funcția de simbolizare și capacitatea de a se situa într-un univers de ficțiune care mediază relația cu lumea reală”. Această perspectivă sugerează că ambele domenii se hrănesc din aceeași sursă mitologică, folosind simboluri și narațiuni pentru a construi sensuri profunde și pentru a explora realități complexe.

Spiridon subliniază că, inițial, literatura a fost cea care a preluat și a dezvoltat aceste mituri, creând universuri ficționale care reflectă și reinterpretează experiențele umane. Ulterior, matematica a adoptat un alt aspect al miturilor, acela al transgresării a ceea ce astăzi numim logică tradițională. Această transgresare se referă la capacitatea ambelor discipline de a depăși limitele convenționale ale gândirii și de a explora noi posibilități de interpretare, oferind astfel perspective inovatoare asupra realității.

Literatura și matematica devin, în viziunea lui Spiridon, două laturi ale aceleași monede, fiecare având rolul de a explora și a exprima complexitatea și misterul lumii, chiar și atunci când par, la prima vedere, să opereze pe baze diferite. Această conexiune între cele două domenii invită la o reconsiderare a metodei în care abordăm atât arta, cât și știința, punând în evidență natura lor interdependentă și creativă.

În lucrarea Solomon Marcus și limba perfectă, Cassian Maria Spiridon aduce un omagiu savantului Solomon Marcus și, totodată, pune la dispoziție un veritabil ghid intelectual, care invită cititorul să descopere o „limbă perfectă”, capabilă să treacă dincolo de limitele fiecărui domeniu în parte. Spiridon adaugă propriile sale interpretări, demonstrând o înțelegere profundă a modului în care arta și știința pot coexista în armonie creativă.