Urmuz închipuie un banchet, în felul celui întreținut de Platon, a cărui temă principală, pusă în dezbatere de comeseni, este despre cauza primordială a tuturor lucrurilor, dar nu în direcția identificării acesteia, după cum ne-am fi așteptat; dimpotrivă, se caută a se argumenta inutilitatea investigării, în maniera nihilistă a filosofiei lui Emil Cioran, pe motiv că efectele (multiple și variate) asimilează punctul care le-a generat.
Urmuz dovedește putere de imaginație: aduce pe cititori în momentul anterior creației.
Modul de abordare trimite la Marin Sorescu, prin tonul degajat de a sintetiza și de a aprofunda evenimentele cosmice, de la Big – Bang până în prezent. Mergând pe urmele științei, care a elucidat etapa inițială a cosmosului, comesenii lui Urmuz, la unison și în gura mare, trag o concluzie, antagonică primelor pasaje din Biblie, ignorând semnificația timpului, cu totul alta pentru Dumnezeu, față de aceea pe care o descifrăm noi. Materia, primind imboldul vieții, s-a transformat, în milioane de ani, până când logosul să o fi ordonat, dar viziunea propusă de Urmuz este admisibilă și de luat în seamă, în special de către evoluționiști: „La început – ziseră toți comesenii laolaltă – nu este adevărat că: Cuvântul a fost la Dumnezeu și că D-zeu a fost cuvântul. La început – afirmară ei cu tărie – mai înainte de a fi fost ori cuvânt a fost alfabetul surdo-mut, căci nu este probabil ca materia cosmică, astrele să fi învățat chiar de la început a glăsui ceva; că e prea posibil ca ele să nu fi fost în stare, la început, nici măcar să se ceară afară, și nici chiar să zică papa sau mamă”.
Comesenii sunt mai mult decât par, la primă vedere: ei sunt responsabili cu editarea unui răspuns despre geneză. Proza are altă deschidere, prin sugerarea existenței a două taberi: a celor care solicită și a celor care formulează edictul. Apărut (pentru prima dată) în nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi, personajul colectiv se resuscită la Urmuz, clamându-și atracția, aproape improprie masei, pentru astronomie. În rândurile plebei, par a se fi îngrămădit, spre elucidare, șirurile de preoți mayași, ai căror ochi au cercetat cerul. Vechi și nou aderă la un răspuns fundamental, dar partea de umor – tenta principală a autorului avangardist – este și de această dată asigurată prin conturarea ideii că până și staturile cerești se învârt după un anume interes, altfel „parcă ar fi chiar puțin comic să te învârtești în veci de veci gratuit și numai pentru a te vedea alții”.
Încă o dată, precum în societatea actuală, mulțimea respinge o astfel de ipoteză, a existenței „intereselor meschine și egoiste” în straturile superioare, iar forul convivilor altă explicație nu are pentru activitatea corpurilor cosmice.
Sub formă administrativă, este interpretat întregul univers, al cărui mecanism, dezasamblat, datorită ingineriei inverse, poate fi descifrat: „În adevăr, cine a putut mai întâi obliga materia și forța cosmică să fie ceva, când ele însele, la rândul lor, desființându-se, dându-și demisia, ar putea oricând obliga pe acel cine să nu fie nimic?!”.
Proza Puțină metafizică și astronomie încununează opera lui Urmuz de până acum, pe care a drămuit-o unor personaje compuse din carne, lemn și fiare.
Umorul lui Urmuz, ca al scriitorilor integrabili în absurd, nu este exuberant, ci însoțit de ironie.
