La Sarandë, acostează (deseori – zilnic) vapoare cu turiști italieni.

Pe când mă pregăteam să înot (pe la ora 18,00), coborând scările spre mare, am auzit melodii ale anilor optzeci, generate de un casetofon imens, clasic…

Nonșalanța femeii melomane (care-și ținea casetofonul acoperit cu un prosop, pentru a-l feri de nisip), cu activitate în circul ambulant de pe faleză (făcea scamatorii cu bețe și mingi) – molipsea turiștii de alături, care, stând pe cearceafuri, se unduiau ușor în ritmul formației Scorpions: Vântul schimbării.

Cineva de pe vapor a propus femeii (italiana se înțelege fără să o cunoști temeinic) să alterneze muzica de pe punte – Ricchi e Poveri și Toto Cutugno, cu aceea preferată de ea.

Femeia (slăbuță și foarte bronzată), susținută de bărbatul ei, avea o asemenea exuberanță (în trăirea momentelor respective, de îmbinare a expunerii la soare, cu ascultatul muzicii), încât ajunsesem să mă gândesc că viața așa trebuie abordată, cu zâmbetul pe buze, indiferent de vicisitudini, fiindcă, într-una dintre zile, mai apropiată sau mai depărtată, în funcție de câtă ață mai avem pe mosor, vom privi pământul din cosmos, în drumul nostru spre lumea de apoi și nu vom mai putea adăuga nimic la cele pe care am fi dorit să le facem și am ezitat, dominați de contexte.

Între acordurile italiene și cele generate de casetofonul de pe mal, pluteam ca o notă muzicală pe valuri.

(Va urma)

În cea mai bună parte a falezei Hasan Tahsini de la Sarandë, este amplasată statuia lui Nicolae Iorga. Datorită unei lucrări semnate de marele istoric român, albanezii au realizat că pot deveni un stat.

Nicolae Iorga a fost fondator și conducător al Institutului Român din Albania de studii și cercetări arheologice din Sarandë (1938 – 1940).

În Marea Ionică, în care plonjam și eu dimineața și seara, a înotat, cândva, și Nicolae Iorga.

Am făcut fotografie lângă bustul marelui istoric și am citit, cu voce tare, inscripția care-i menționa meritele.

(Va urma)

Pentru a-mi onora gazda, un albanez între două vârste, pe care îl găseai oricând în fața hotelului, stând pe scaun, sub umbrelă, îi comandam, în fiecare dimineață, la cafeneaua lui, o cafea turcească, servită cu un pahar de apă rece (din partea casei).

Am fost curios dacă are același gust cu aceea pe care o beam în Skopje – era la fel!

Așezat la masa plasată chiar pe trotuar, luam câte o gură de cafea, în timp ce, în sinea mea, îmi făceam planul dacă este bine să te retragi, la pensie, într-o țară ca Albania, care nu face parte din UE și care, totuși, duce o viață cu un standard actual și încă mai bine, datorită prețurilor relativ mici (mici pentru noi).

În același rând cu hotelul și cafeneaua, se află sediul unei bănci. De câte ori se pierdea în engleză, albanezul recurgea la ajutorul domnișoarei (care lucra la această bancă).

Ritmul calm de viață îl regăseam și în piața orașului, situată în același rând, pe aceeași stradă (Skandenberg): hală mare, cu mese abundând în produse specifice unei clime mediteraneene: măsline (care nu erau sărate), plante diverse pentru ceaiuri, uleiuri de toate soiurile, fructe etc.

(Va urma)

Lângă hotelul Sala (unde eram cazat), există o căsuță, pe-al cărei acoperiș (din țiglă tradițională) îl vedeam ori de câte ori ieșeam pe balcon.

Seara târziu, când reveneam de la plajă ori de la masa pe care o luam la unul dintre restaurantele de pe stânga scărilor (care legau plaja de oraș), aruncam o privire pe geamul acestei căsuțe, care, de fapt, era o patiserie cu produse tradiționale (covrigi, plăcinte cu brânză, carne și ceapă etc.): zăream, de regulă, vreo trei persoane (doi bărbați în vârstă și o femeie) care pregăteau aluatul plăcintelor scoase la vânzare a doua zi, cu noaptea în cap.

Pe timpul nopții, când nu aveam somn și mergeam pe balcon, pentru o gură de apă rece, sentimentul de singurătate era diminuat de cunoștința faptului că în patiseria din apropiere sunt oameni care lucrează.

La șapte dimineața, mergeam să cumpăr plăcinte cu carne – dacă întârziam, nu le mai găseam – erau cele mai căutate.

(Va urma)

În Sarandë, te învârți de două – trei ori, pentru un loc de parcare, dar tot degeaba, fiindcă nu găsești. Urcat pe un scuter, fiul patronului de la hotel – acolo unde îmi făcusem rezervarea – m-a condus la destinație. Tot ei (cei la care ai rezervări) te ajută să parchezi unde nici nu crezi: astfel, eu am tras mașina în dreptul unei stații de încărcare electrică. Era și sfârșit de săptămână și stațiunea, echivalentă ca țintă a turiștilor, cu Mamaia de la noi, era extrem de aglomerată.

În Sarandë (oraș la mare, conceput în trepte), ai totul la dispoziție, de la terase, la case de schimb valutar și există viață la orice moment din zi și din noapte.

Undeva, în coasta orașului, este înfipt un mic port, de unde se fac îmbarcări, pentru Corfu. Într-un prim dialog cu angajata poliției maritime, am crezut că vorbește românește, datorită interceptării cu expresia: „Este totul în regulă?”. Multe cuvinte din albaneză sunt asemănătoare celor din limba română.

(Va urma)

Am lăsat în urmă Skopje. Am pornit către Sarandë, cu toate pânzele sus. Am trecut prin Struga, orașul pe care l-a văzut și Nichita Stănescu și care i-a adus un mare premiu, în anii optzeci. Poetul Spiridon Popescu mi-a spus că înspre acest oraș, Nichita Stănescu s-a dus îmbrăcat fără etichetă, dar a fost oprit la graniță de către oameni ai serviciilor secrete, care i-au cerut să poarte costum, piesă vestimentară pe care i-au și oferit-o.

Câtă vreme am străbătut orașul, de fapt, am trecut pe o arteră exterioară, am încercat să-mi dau seama ce fel de sentimente a nutrit marele poet, când l-a vizitat. Pitit între munți, Struga este ca un zâmbet al naturii, executat ca la fotograf, cu toată gura.

La granița cu Albania, în dreapta, aveam un tir, al cărui șofer, în timp ce urca scara la volan, de parcă făcea alpinism, a luat o doză de energizant pe care i-a înmânat-o ofițerului de la vamă. Eu nu aveam nimic la îndemână. Imediat ce am trecut granița, am zărit un grup, ai cărui membri (turiști) stăteau la coadă să cumpere cartele de telefon, de la Vodafone.

Am avut temeri pe drumul îngust și printre munți, din cauza zvonurilor false că ai fi jefuit și agresat în trafic. Inima îmi venea la loc, când vedeam venind de pe contrasens mașini de România – semn că și pe lună, regăsești conaționali, care-și petrec vacanța la fel ca tine, în locuri depărtate etc.

O singură ezitare am avut, când am greșit drumul, într-un orășel: am apucat pe o arteră care mă ducea înspre creierii munților. Am văzut casele bine întreținute, cu mașini la porți, deși partea aceea părea izolată și mai sărăcăcioasă.

Către Sarandë, drumul a fost de o dificultate medie și din cauza unei ploi care se întețea pe anumite porțiuni.

La un popas, am oprit lângă o mașină de București. O tânără cu o fetiță în brațe mi-a vorbit românește: era o albaneză care lucra medic rezident în Craiova, deși avea locuința în București.

(Va urma)

În Skopje, se știe despre România.

Vânzătorii ambulanți de ochelari de soare sau de curele (din piele) afirmau cu bucurie că au mulți clienți români – cunoșteau și câteva cuvinte din limba noastră.

Pe podul ce duce spre bazar, pe stânga, sunt niște gherete cu diverse suvenire. M-am oprit în dreptul unui pictor de stradă. M-am tocmit asupra unei pânze originale, semnate de el, pe care pretindea zece euro. El însuși mi-a confirmat că are foarte mulți clienți români; există o comunitate însemnată în Skopje de români, recunoscuți în oraș drept „vlahi”.

Nu am mai achiziționat pânza respectivă, întrucât, atunci când am revenit, a doua zi, pictorul nu mai era – plecase acasă ori la serviciu –

și, pe seară, nu am mai ajuns acolo.

(Va urma)

Am comandat ceva tradițional – nu știu cum se numește, dar are în compoziție carne de pui și de vită, gătită într-o ulcică de lut, precum se vede în fotografii. Alături, mi-au adus o pâinică.

Mâncarea, foarte puțin condimentată, un fel de tocăniță de la noi, dar mai seacă și îmbogățită cu verdeață – a fost destul de sățioasă și de gustoasă.

Ion Maria a vorbit despre relația lui cu Dumnezeu, precum și despre rolul poetului in cartier, de a veghea asupra siguranței concitadinilor, când toată lumea doarme – o optică sui-generis a lui Ion Maria. Un volum publicat recent este despre cei 300 de oameni eterni, supraviețuitori ai secolelor, ce fel de viață duc ei, față de aceea firească.

Mihai Măceș a lecturat o poezie deosebit de profundă despre rostul liricii, de a face pe om să-și recâștige umanitatea, precum și despre natura poetului, de a avea un suflet bun.