Tossed like a golden coin in the air, by saints, the sun will cast its rays randomly upon the earth. A few pierce through the straw of the nest, though what purpose could they serve, when the warm weather has enveloped the land for a month now?
Could loneliness be cold? Where does the cuckoo get the idea to push aside, from another nest, a foreign chick and, in its place, lay its own?
Învârtit ca un ban de aur în aer, de către sfinți, soarele va da pământului raze la întâmplare. Câteva pătrund printre paiele cuibului, deși ce rost ar mai avea, când vremea caldă a cuprins, de-o lună de zile, țara?
Să fie singurătatea rece? De unde-i vine în cap cucului să dea la o parte, din alt cuib, puiul străin și, în locul acestuia, să-l așeze pe al lui?
In the apartment, I’ve turned on the air conditioner, but it’s struggling to keep up.
I lie down on the floor, where it’s a bit cooler, and wait, with a book of poetry in hand, for at least 4 PM, to know that the sun has turned its gaze more toward the infinite and left us a little in peace.
There’s no escape, not even after a shower... My skin never dries. It feels as if stoves are burning in the air.
I place my laptop on my knees and push on, working on my thesis.
Oh, if only I could, I would train the cuckoo in the clock, so that every hour, it would ask the Lord for a summer rain.
În apartament, am dat drumul aerului condiționat, însă nu face față.
Mă întind pe jos, unde mi-e un pic mai răcoare și aștept, cu un volum de versuri în mână, cel puțin ora 16, ca să știu că soarele s-a întors cu fața mai mult spre nemărginire și ne-a mai lăsat și pe noi în pace.
Nu am scăpare, nici după duș... Pielea nu mi se usucă niciodată. Parcă ard sobe în aer.
Îmi pun laptopul pe genunchi, să-i dau înainte, cu lucrul la teză.
O, de-aș putea, aș dresa cucul din ceas, care, la fiecare oră, Domnului să-i ceară și ploaie de vară.
Alas! We shook hands in the shadowy corridors... The obsession with our common points moved the window, which let slip, between us, the color of the landscape, something as if from an old painting.
Beside you, by your ear, a wheel flew, fallen from a god’s chariot.
I try, once more, to shield my hair from the palms of the rain, who knows?
Vai! ne-am dat mâna pe coridoarele sumbre... Obsesia punctelor noastre comune a emoționat geamul, care a strecurat, între noi, culoarea din peisaj, ceva parcă dintr-o pictură veche.
Pe lângă tine, pe la urechea ta, roata zbura, de la caleașca unui zeu răsfrântă.
Mai încerc, încă o dată, să-mi feresc părul de palmele ploii, cine știe?
On the window of the horizon, God etched the outline of today's walnut tree, and nature completed it in two years. In the smooth, water-like bark of the trunk, the nearby dove reflects itself.
A bush of questions allows itself to be traversed by truth.
Today has come, so far away from me, the one I once was, for whom the walnut tree was the greatest empire, gained in a moment of dreaming.
Pe geamul orizontului, Dumnezeu a scrijelit conturul nucului și natura l-a împlinit în doi ani. În coaja netedă ca o apă a trunchiului, se oglindește guguștiucul din preajmă.
Un tufiș de întrebări se lasă cutreierat de adevăr.
A venit ziua de azi, atât de îndepărtată de mine, cel de atunci, pentru care nucul însemna imperiul cel mai mare, dobândit într-o clipă de visare.
Between the car seats, from the little sand that fell there off the soles of the shoes of those I had given a ride, I hoped flowers and wheat would bloom. The gaze would have been drawn to this fragment of summer, and the soul, carried by memory, back to that day of the journey.
Între scaunele mașinii, din puținul nisip căzut acolo de pe tălpile pantofilor celor pe care îi luasem la ocazie, speram să răsară flori și grâu. Privirea ar fi fost atrasă de această parte de vară, iar sufletul, purtat de amintire, înspre ziua aceea de călătorie.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
