M-am închis în casa de la țară, departe de acel tumult, care îmi stătea ca un turban pe cap.
A intrat și aici, după mine, dorul, care nu știu ce iscusite chei a manevrat, că a deschis ușa cu ușurință și m-a deșteptat.
Am ajuns iar numai piele și os. Somnul îmi este puțin. Bucatele nu-mi plac. Mă salt din pat, ca un prunc spre primul pas...
Mă uit spre soarele care și el este stingher, dar, spre deosebire de mine, se poate arăta, oriunde, în lume, drept cosmos împachetat în sulițe migratoare.
Și tutunul, pe care, adineauri, l-am așezat în foaia de țigară, îmi face semne discret din fumul care-l duce în rotocoale, peste o fâșie de orizont.
Numai eu, imobil și atent să închid dorului poarta inimii, ruginesc în balamale de foc aprins. „Da", îmi șoptești, cum ai ajuns în apropiere, nu am nicio idee - mi-au zburat toate-, „nu ai zăvor pentru a mă ține departe, într-un colț de cetate"...
I locked myself in the house in the countryside, far from that turmoil, which pressed upon me like a tight turban on my brow.
Yet longing followed me here, wielding some clever keys I know not of, as it easily opened the door and awakened me.
Once again, I am reduced to skin and bone. Sleep comes sparingly. Food no longer pleases me. I rise from bed, like a child taking their first hesitant steps…
I gaze at the sun, which too seems lonely, but unlike me, it can travel anywhere in the world, casting shadows to mirror the forms of every object or creature it encounters, revealing them as a cosmos wrapped in migrating spears.
Even the tobacco, which moments ago I carefully wrapped in the cigarette paper, sends me discreet signals through the smoke, spinning, swirling above a sliver of the horizon.
And I, motionless, struggle to close the door of my heart to longing, yet I rust in the fiery hinges of despair. „Yes,” you whisper to me, from somewhere behind. How you came so near, I cannot comprehend—my thoughts have all flown away. „You have no locks strong enough to keep me out, not even in the darkest corner of your fortress.”
M-am retras în căsuța de la țară, departe de zbuciumul lumii, care mă apăsa ca un turban strâns pe frunte.
Dar dorul m-a găsit și aici – cine știe ce chei fermecate a mânuit, căci ușa i s-a deschis fără opoziție.
M-am prăbușit din nou în neputință – un trup, doar piele și os. Somnul vine rar, ca o umbră fugară. Hrana, odinioară mângâiere, acum nu-mi mai stârnește decât dezgust. Mă ridic din pat, fără vlagă, asemeni unui prunc nesigur la primul său pas.
Privesc soarele – și el pare înstrăinat, dar, spre deosebire de mine, imită în umbră formele lucrurilor și ale vietăților.
Chiar și tutunul – pe care, mai devreme, l-am împăturit cu atenție în foaia de țigară – îmi trimite mesaje prin rotocoale fragile de fum, răsucindu-se, dansând peste linia orizontului.
Iar eu rămân aici, nemișcat, într-o luptă necruțătoare să închid inimii poarta prin care dorul intră nepoftit. Dar simt balamalele ruginind, încingându-se în focul arzător al regretului.
„Da”, îmi șoptești de undeva din spate – cum ai ajuns atât de aproape, nu pot înțelege, toate răspunsurile mi s-au risipit. „Nu ai zăvoare destul de puternice să mă ții departe, nici măcar în cele mai întunecate colțuri ale cetății tale”...
M-am închis în casa de la țară, departe de acel tumult, care îmi stătea ca un turban pe cap.
A intrat și aici, după mine, dorul, care nu știu ce iscusite chei a manevrat, că a deschis ușa cu ușurință și m-a deșteptat.
Am ajuns iar numai piele și os. Somnul îmi este puțin. Bucatele nu-mi plac. Mă salt din pat, ca un prunc spre primul pas...
Mă uit spre soarele care și el este stingher, dar, spre deosebire de mine, se poate duce, oriunde, în lume, să copieze în umbră forma oricărui lucru sau vietate, peste care a dat și i s-a arătat drept cosmos împachetat în sulițe migratoare.
Și tutunul, pe care, adineauri, l-am așezat în foaia de țigară, îmi face semne discret din fumul care-l duce în rotocoale, peste o fâșie de orizont.
Numai eu, imobil și atent să închid dorului poarta inimii, ruginesc în balamale de foc aprins. „Da", îmi șoptești, cum ai ajuns în apropiere, nu am nicio idee - mi-au zburat toate-, „nu ai zăvor pentru a mă ține departe, într-un colț de cetate"...
Automobilul trecu și-un suflu de vânt în suspin ridică frunza în zbor din maldărul de frunze rămase-n șanț.
Frunza zvârlită se vede pentru întâia oară departe de pomul care o zămislise și de pământul care o odihnise.
– Ce minunăție de oraș! - exclamă prin setul de nervuri și porni să colinde peste alei...
Un copil o privește și în joacă îi dă o palmă. Frunza se răsucește în aer, capătă avânt ca un fluture.
Copilul, voind s-o lege de-o sfoară, cum înălțase, cândva, un zmeu de pânză albastră, roz și maro, o zdrobește din greșeală — și-n soare, pe asfaltul umed, nervurile foșnesc, fâșâie ca pagini uitate pe coridoarele școlilor.
CARACTERIZAREA / PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI ȘTEFAN GHEORGHIDIU DIN „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu )Roman modern subiectiv psihologic interbelic)
perioada interbelică
două teme majore: dragostea și războiul
perspectiva narativă Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt specifice prozei de analiză psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator se relevă prin intermediul monologului și al autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției. Prezentarea statutului social, psihologic și moral STATUTUL SOCIAL AL CELOR DOUĂ PERSONAJE ESTE SURPRINS ÎN CAPITOLUL AL DOILEA: Ștefan Gheorghidiu este student la Filosofie, iar Ela, studentă la Litere. Cei doi se căsătoresc, trăind o adevărată iubire pasională. Ștefan Gheorghidiu primește o moștenire neașteptată de la unchiul avar Tache Gheorghidiu, când protagonistul încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui Vasile Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea cu fabrica, în cadrul căreia lui Ștefan Gheorghidiu i se dăduse conducerea biroului comercial, se dovedește un dezastru, așa că tânărul moștenitor își dă seama că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce spre filosofie, iar noile preocupări ale Elei pentru lux și cumpărături devin pentru el probleme indiferente. Spre deosebire de el, Ela are o adaptată la această lume. Ruptura cuplului provine din conștientizarea de către personajul-narator a faptului că „el și soția sa trăiesc în tuneluri paralele”. două episoade / secvențe narative/ situații specifice ANALIZA RELAȚIEI DE CUPLU ESTE EVIDENȚIATĂ PRINTR-O SERIE DE SECVENȚE NARATIVE. Relevant este episodul în care Ștefan Gheorghidiu se ală în permisie la Câmpulung, unde petrece o noapte de iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei nopți, ci analizează gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl „îmbolnăvește” pe bărbatul aflat în căutarea certitudinii: „Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am conștientizat atunci că ace gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea nu-și mai dădea seama, dar care a devenit revelatoriu pentru ceea ce nu știam eu”. Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, semnificativă pentru ilustrarea trăsăturilor de caracter ale PERSONAJELOR. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu își dă seama că nu mai simte nimic pentru Ela, despre care afirmă: „O priveam cu indiferența cu care privești un tablou”. Primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această epistolă nu-i provoacă niciun sentiment. Așadar, fără să dea vreo explicație, protagonistul decide să se despartă de ca pentru care odinioară era în stare să ucidă: „I-am scris că-i las totul de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”. În concluzie, CUPLUL DE PERSONAJE, ȘTEFAN – ELA, RĂMÂNE REPREZENTATIV PENTRU viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru modernizarea romanului românesc prin adoptarea modelului proustian.
Sub pelerina grea, ascund un strigăt surd, ca să nu vadă nimeni umilința adăpostului, în orașul străin și rece, printre umbre sumbre. De atâtea ori, am rostit: nu mai am nevoie de nimic. Arăt lumii că puținul mi-e bucurie.
Stropi întunecați cad grei pe butoiul crăpat; sunetul lor, clopot înecat, se adâncește în noapte. Aș vrea să le schimb curgerea, să-i îndrept spre puritatea norului, neatinsă de suflul pământului.
O gură flămândă de cuvânt îi primește cu sete și eu însumi, prizonier între pagini jilave, voi deveni, peste timp, o piatră în biblioteci tăcute, dărâmând rafturi sub povara ideii.
Sunt doar un biet strop în fața cosmosului surd. Câtă lumină mi-ar trebui să strălucesc, pentru ca îngerul neputincios să mă vadă? De unde să iau lumina, în această zi mohorâtă, când norii mă învăluie? Poate din cugetul meu...
Întorc butoiul spre cer, ca pe un ochi stins, ale cărui lacrimi sunt ploile, picurând în torent.
I put a cloak over my head, so no one would see me taking shelter from the rain. So many times, I have claimed that I need nothing more. I show people that I am happy with little. Didn't I throw my jug at the dreamy head of a passerby? “Wake up!” I told him. “Don’t seek adornments, for nature has endowed you with everything needed to thrive in soulful grandeur. Look at this child drinking water from the fountain, cupping his hands.”
Raindrops slap against the barrel, I hear them deepen in their descent. I wish I could divert them from the bark of the earth, where they’ll trickle into the crowd, toward my philosophy, which would underscore the purity they bring from the clouds. A thirsty letter swallowed them swiftly. I, too, shall be ingested by damp pages, and, over centuries, oh! my doctrine will solidify in libraries, toppling shelves, and, without the confinements of iron and wood, will return once again to the clear streets of the city, among the citizens.
I feel like a mere drop myself, in relation to God and the cosmos. How much light must I reflect to be noticed by the most oblivious angel? Where can I find light, on such a rainy day? Perhaps from thought, there I draw closer, with true steps, to a heaven without envious people.
I’ll turn the barrel, its opening toward the sky, like an eye, whose tears the rains will be, in torrents.
Mi-am pus o pelerină pe cap, să nu fiu văzut că mă adăpostesc de ploaie. De atâtea ori, am susținut că mie nu-mi mai trebuie nimic. Le arăt oamenilor că sunt fericit cu puțin. Nu mi-am aruncat ulceaua în capul visător al unui trecător? „Trezește-te!", i-am spus. „Nu umbla după dotări, pentru că natura te-a dăruit cu toate cele necesare să dăinui în fast sufletesc. Uită-te la acest copil cum bea apă de la cișmea, din palmele făcute căuș".
Stropii de ploaie plesnesc pe butoi, îi aud cum își îngroașă căderea. Aș vrea să-i deturnez, de la scoarța pământului, unde se vor prelinge în ceată, spre filosofia mea, care le va sublinia puritatea adusă din nor. O gură de literă însetată i-a înghițit vertiginos. Eu mai am să fiu îngurgitat de paginile umede și, peste secole, o! doctrina mea va ajunge solidă în biblioteci, dărâmând rafturile și, fără delimitarea de fier și de lemn, va reveni pe străzile senine ale urbei, printre cetățeni.
Mă simt eu însumi un strop, față de Dumnezeu și cosmos. Câte raze trebuie să reflect, pentru a fi băgat în seamă de cel mai bleg înger? De unde să iau lumina, pe vremea aceasta ploioasă? Poate din cuget, de-acolo mă apropii, cu pași adevărați, de raiul în care nu se află oameni pizmași.
Voi întoarce butoiul cu orificiul spre cer, ca pe un ochi, ale cărui lacrimi ploile vor fi, în torent.
Automobilul gonește pe lângă maldărul de frunze aruncate-n șanț, suflul mișcării înalță una în văzduh; liberă se vede în aer, ridică ochii din nervuri și zice „Ah, orașul acesta, ce priveliște!”
Zboară, pentru prima dată, frunza desprinsă de pomul care a zămislit-o și foșnește prin aerul clar,
la capul mirat al unui copil care, în joacă, o împinge cu palma... Frunza se răsucește prinde viteză, vibrează ca un fluture-n zbor, dar copilul, voind s-o lege de-o sfoară, cum făcea, cândva, cu un zmeu de pânză albastră, roz și maro, o zdrobește din greșeală —și-n soare, pe asfaltul umed, nervurile ei fâșâie ca pagini uitate pe coridoarele școlilor.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
