„Bună!" - ai rostit.
Deodată, am auzit, în gând,
cum porțile s-au dat la o parte.
Pesemne, și eu, în explorare, eram duh călător,
după asemănarea cu Dumnezeu,
dar această idee,
dacă aș fi înălțat-o ca pe zmeu,
ar fi dus la mânia celui din cer
și am ascuns-o, în haine.

Cu o fițuică la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei temelii erau fixate pe bunătate.
Mai multe nu puteam zări.
Mă aflam în permanență la intrare.
Aștept altă vorbă, de-a dreptul călăuzitoare!

Pe creste înalte,
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar de zbor nu ne mai săturăm, în înaltul cerului vast.

Rostești simboluri, asemenea incantațiilor sacre,
deschizând porțile sufletului tău adânc.
Am auzit cuvântul „tristețe”
și am început să gravitez în jurul stării;
în zadar aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic.
Nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susurul apelor sfinte.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă,
în lumina veșniciei.

Pe creste, 
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar nu ne mai săturăm de zbor. ..

Rostești simboluri, 
care deschid porțile sufletului tău. 
Am auzit cuvântul „tristețe" 
și am început să gravitez în jurul stării;
degeaba, aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic
și nu sunt nici astronaut, 
să sper să mă întorc la navă, 
nici familiar inimii tale, 
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete, 
lângă susur de ape. 

Aștept alt cuvânt, 
care să mă depărteze de moft 
și umbra lui să-mi fie strajă. 

Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de temeri,
dar în prezența ei,
visam să zburăm,
să ne ascundem de lume,
la marginea pământului.

Am împărțit vremea cu nimicuri,
despre paznicul Academiei,
„A tunat stăpânul: să fie părăsită incinta!
Ce putea face bietul om?
Ne-a spus încet să plecăm”...

Speram să renunțe la poveste,
să vorbească despre noi,
dar era fermecătoare
și în amintirile ei.

Stă în fața mea...
Oare simte ceva pentru mine?
E doar politețe?

Dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Pomul îmi face semn din ram,
dar nu am curaj să mă apropii,
mă tem că o sperii.

O, ce minune! Zeii mi-au răspuns.
Ea se ține de mine,
ca o notă muzicală pe coarda harpei sufletului meu.
Parcă s-a apropiat cu un pas...
„Hai! să-ți arăt manuscrisele mele”.

Scot pergamentele,
i le dau spre judecată.
„Le caut în biblioteci, îmi dai autograf!” -
îmi zâmbește.
De nu aș fi Diogene,
m-aș învârti ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

Mi-aș fi dorit să fug, 
să scap de gândurile întâlnirii, 
dar, în prezența femeii la care aspiram, 
aveam impulsul de a sări, 
împreună cu ea, 
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii, 
la marginea pământului...

Ne-am împărțit vremea cu nimicuri, 
precum despre paznicul Academiei, 
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine, 
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă? 
Doar eram destui intruși. 
Ni s-a adresat, 
cu voce joasă, 
să o ștergem, cumva, de-acolo”.

Speram să renunțe mai repede la subiect 
și să revină, într-un fel, 
la ce mă interesează pe mine să aud, 
ceva legat despre noi, 
însă era fermecătoare 
și în ceea ce îmi povestea.

Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine? 
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă? 
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat! 
De ce mă ascultă? 
Nu vede că mi-a tulburat discursul? 
Cu sutele de frunze, 
pomul observă și-mi face semn din ram, 
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea, 
dar nu am curajul să mă apropii, 
din cauza unui gând: se va speria?

O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp. 
Tânăra se ține de mine, 
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă 
ale sufletului meu. 
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste 
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci! 
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare. 
De nu aș fi Diogene, 
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

(Va urma)

I-am compătimit pe cei care și-au irosit viața cu filosofia, 
dezgropând sensul bietei existențe, din negura epocilor. 

S-au devotat reverenței cu o voință de fier, 
pregătiți să o execute perfect, 
atunci când vor avea un motiv, 
chiar dacă acesta îi va găsi așezați 
pe rafturile subterane ale lui Hades. 

Ce nu au avut ocazia în viață, 
au profitat acum, 
la întâlnirea gândurilor mele cu filosofia lor 
și cu femeia, 
despre care vă scriu vouă, 
celor din secolele viitoare...
Atât de extaziați au fost, 
încât înseși temeliile purgatoriului s-au zguduit.

Ca un alchimist, 
am luat scânteia în palmă 
și am purtat-o prin toate colțurile orașului, 
ocrotind-o într-un felinar.
-Ați văzut cumva un om?
(Va urma)

I-am compătimit pe cei care și-au irosit vremea cu filosofia 
și au scos din negura epocilor sensul bietei existențe... 
S-au devotat reverenței, 
cu acea voință de a o executa perfect, 
când vor avea motiv, 
chiar dacă acesta îi regăsește așezați, pe căprării, 
sub mâna lui Hades. Ce nu au avut ocazia in viață, 
au profitat acum, 
la întâlnirea gândurilor mele
(care-i purtau și pe ei, implicit, făuritorii de sisteme) 
cu filosofia lor și femeia despre care și vouă vă scriu, 
celor din secolele ulterioare, 
și au dat cu toții binețe, atât de extaziați, 
încât înseși temeliile purgatoriului s-au zguduit.

Ca un vrăjitor, 
am luat scânteia în palmă 
și am dus-o în toate cotloanele orașului: 
am ocrotit-o într-un felinar.
-Ați văzut cumva un om? întrebam mereu. 

(Va urma)

Hai să fugim la țară!
Departe de tumultul cetății,
voi adormi, ascultându-te, asemenea unui murmur divin.
Vorbele tale vor răsturna Carul cosmic.
Vom vedea Zburătorul
prinzând stelele de coamă
și repunându-le la locul lor,
dar tu, cu șoapte, le vei împinge mai departe,
ca într-un joc.

„Oh!", ai menționa, „s-a lăsat noaptea!"
„E doar un înveliș", aș răspunde eu.

Tu, din întâmplare,
m-ai trezi
și cu voce înceată
ai spune că pe pământ putem crea un rai, dacă vrem.

„Cum să nu?" aș sări în picioare,
„Acum, punem o cărămidă, mai la vale”...
„Hai lângă apă”, aș continua,
„unde șuvoiul susură
și căprițele se adună, ca o turmă a lui Pan.
Of! ce m-aș distra,
să te văd alergând după iezii neastâmpărați,
tu, asemeni unei stăpâne,
i-ai aranja cu blândețe,
ca pe bibelouri, lângă măicuțe”.

Hai sa fugim la țară! Acolo, brațele mele îți vor fi căpătâi...
Departe de orice amploare,  
voi adormi, ascultându-te mut, 
iar vorbele tale  - ne vom uita la cer - răstoarnă Carul cosmic. 
Vom vedea Zburătorul, 
tocmit să mențină armonia, 
încercând să prindă stelele de coamă 
și să le repună la loc, 
dar tu le vei împinge și mai departe, prin șoapte...

-Oh! ai murmura, s-a lăsat noaptea! 
-E numai un înveliș. 
Îți împrumut căldura brațelor mele, 
înfometate de făptura ta.

Tu, 
din întâmplare, 
m-ai trezi și m-ai asigura, 
vorbind ceva mai tare, 
că pe pământ este bine să facem un rai, de-am putea.

-Cum nu? aș sări în picioare, 
o cărămidă o fixăm acum! 
Hai lângă apă, aș afirma... 
Se aud căprițe, pe lângă șuvoi. 
Toată ziua ne-ar da târcoale. 
Of! ce m-aș mai distra 
să te văd alergând după acei iezi, care, buimaci, încurcă ugerele
și tu i-ai aranja, ca pe bibelouri, lângă maici.

(Va urma)

Paracliserul, una dintre piesele de teatru scrise de Marin Sorescu, face parte, alături de Matca și Iona, din trilogia Setea muntelui de sare. Paracliserul, adică un ajutor de preot care se ocupă de întreținerea bisericii și de pregătirea slujbelor religioase, devine o figură simbolică pentru omul simplu, care vede dincolo de aparențe și care meditează asupra marilor întrebări ale vieții.

Marin Sorescu aduce în discuție teme precum credința, moralitatea, singurătatea și sensul vieții, oferind o perspectivă profundă și adesea critică asupra societății și a individului. Stilul său unic, marcat de ironie și de o profundă cunoaștere a psihologiei umane, transformă piesa într-o operă de artă complexă și provocatoare.

Paracliserul monologhează pe seama unui truism dezbătut și de filosofii antici, anume că „flacăra o ia în sus”. În viziunea poetică pe care o inițiază, plecând de la impresia că flacăra seamănă cu albina în zbor, protagonistul dezvoltă o percepție inedită: în cadrul acestui spațiu încărcat de fum, zidurile, deși aparent neatinse, i se dezvăluie ca având „rânjet de drac”. Această analogie între flacără și albine adaugă o dimensiune de mișcare și vitalitate imaginii, sugerând poate că spiritualitatea are o dinamică ascendentă.

Piesa lui Marin Sorescu pare o continuare a baladei populare, Meșterul Manole. Paracliserul constată schimbările care s-au produs după zidirea catedralei: oamenii s-au străduit atât de mult „să-i pună moțul”, să o boteze, încât au obosit să mai facă și oficiul rugăciunii. Pentru ei, finalizarea construcției ar fi fost scopul total, uitând rostul adevărat, acela de a determina oamenii să adore noua casă a Domnului și să o frecventeze cu smerenie.

Balada populară deschide încă porți de interpretare: Meșterul Manole, metamorfozat într-o fântână, poate continua să inspire pe alții, în timp ce paginile de față consfințesc stagnarea definitivă. Catedrala, de acum, nu este decât o relicvă, un semn al credinței de odinioară, pradă uitării. Efectul mitului jertfei creatoare – sacrificiul garantează întemeierea edificiului – nu este imediat și remediabil, precum în baladă, ci periodic și amăgitor, în complicitate cu oamenii care s-au obișnuit cu uitarea, acceptată ca factor de aplanare a tensiunii creatoare, și au integrat-o în viața lor ecumenică, fără a mai considera aceasta un sacrilegiu de temut.

În acest context, paracliserul se percepe ca o lumânare neajunsă la final, a cărei existență nu este detectabilă de ceilalți, la fel cum zidurile nu-i recunosc „fumul” arderii sale proclamate: „Fumul meu nici nu se simte… Ce și-or fi zicând ele, pietrele: Fumul paracliserului – o nimica toată!”. Imaginea pietrelor nepăsătoare față de fumul său (o aluzie la arderea de sine din Vechiul Testament) subliniază izolarea și anonimatul unei existențe dedicate, dar neînțelese, marcând astfel tensiunea tragică dintre dorința de transcendență și inevitabilitatea dispariției în uitare.

Marin Sorescu importă gestul lui Napoleon de a-și fi luat singur coroana de împărat din mâinile papei și de a și-o fi așezat pe cap: „Dar nu mi-a spus nimeni să fiu paracliser aici, eu m-am trezit dintr-o dată… așa, degeaba… Cum se întâmplă… autoungerile”.

Părerea de rău că îngrijește o catedrală fără enoriași îl macină pe paracliser și nu încetează decât în momentul în care el nutrește ideea eventualei prăvăliri a acesteia, în urma unui cataclism natural – cutremurul. În această situație definitivă, nu ar mai resimți obligația de a remarca tristețea pustiului din catedrală. Credința sumeriană, conform căreia pământul era o broască țestoasă imensă, este integrată în monologul structurat pe ironie al paracliserului, însă, prin metonimie, entitatea mai vastă devine accesorie celei care, în mod curent, îi este inferioară. Această inversiune ironic-metaforică servește pentru a ilustra complexitatea percepției umane asupra lumii și a credinței, aducând în prim-plan o reflecție asupra relativității valorilor și a ierarhiilor în universul sacru și profan.

În esență, paracliserul, prin această analogie ludică, nu doar explorează intersecția dintre credințele antice și viziunea sa contemporană, ci și evidențiază ironia inerentă în încercările de a ordona și înțelege realitatea prin prisma simbolurilor și miturilor. Astfel, prin acest monolog, se deschide o nouă perspectivă asupra modului în care omul poate înțelege și reinterpreta universul înconjurător.

Drama Paracliserul se remarcă prin abilitatea sa de a armoniza elementele cotidiene cu meditații filozofice, creând astfel un context în care spectatorii și cititorii sunt invitați să reflecteze profund asupra propriei condiții existențiale și asupra naturii lumii înconjurătoare.

Prin intermediul unui limbaj accesibil și a unor situații aparent simple, piesa explorează teme universale precum credința, sacrificiul, dualitatea dintre sacru și profan și complexitatea relațiilor umane. Această abordare conferă textului o valoare deosebită, transformând experiența teatrală într-o introspecție profundă și revelatoare.

Astfel, „Paracliserul” nu este doar o simplă reprezentare a vieții cotidiene, ci și o lucrare de artă care îmbogățește înțelegerea noastră asupra existenței și a lumii, încurajându-ne să privim dincolo de aparențe și să descoperim sensuri mai adânci și mai complexe.