Divina Comedie este o capodoperă a literaturii italiene scrise de Dante Alighieri în secolul al XIV-lea. În această operă epică, Dante călătorește prin Infern, Purgatoriu și Paradis, căutând înțelepciune și îndrumare spirituală în căutarea lui Dumnezeu.

Paradisul din „Divina Comedie” reprezintă partea finală a călătoriei lui Dante și descrie călătoria sa către locul de puritate divină, unde sufletele dreptcredincioase și sfinții se află în comuniune cu Dumnezeu.

Paradisul este organizat în nouă ceruri, fiecare cer reprezentând o sferă sau o sferă planetară și fiind asociat cu o anumită virtute teologică sau cu o virtute creștină. Sfinții și sufletele care trăiesc în aceste ceruri sunt ilustrați prin simboluri și discursuri alegorice, reflectând virtuți precum credința, speranța, dragostea divină și înțelepciunea.

Dante este ghidat în călătoria sa prin Paradis de Beatrice, dragostea sa idealizată și un simbol al harului divin. În cele din urmă, el ajunge să vadă însuși Dumnezeu într-o experiență copleșitoare de lumină divină.

„Divina Comedie” reprezintă nu doar o călătorie fizică, ci și o călătorie spirituală și filozofică a lui Dante, prin care el explorează conceptele de moralitate, credință și relația omului cu divinul, culminând cu contemplarea divinității în Paradis.

Conceptele de spirit și suflet au fost adesea utilizate în mod interșanjabil, însă în diferite contexte și tradiții filozofice, religioase sau culturale, acestea pot avea înțelesuri distincte.

În unele filozofii și religii, termenul „spirit” se referă adesea la partea non-fizică, transcendentă a ființei umane, asociată cu conștiința, cu atributele divine sau cu aspectele morale și etice. „Sufletul”, pe de altă parte, poate fi perceput ca o entitate interioară, care exprimă esența individuală a unei persoane, ce poate supraviețui după moarte și care este uneori asociată cu emoțiile, sentimentele și identitatea personală.

Totuși, diferențele exacte între aceste concepte pot varia considerabil în funcție de tradiție și interpretare. În unele culturi sau credințe, acestea sunt sinonime sau se suprapun, iar în altele, există distincții specifice și înțelegeri diferite ale fiecărui termen.

Tema de la filosofie la literatură este o conexiune profundă între două domenii care se intersectează și se influențează reciproc. Filosofia explorează întrebări fundamentale despre existență, cunoaștere, moralitate și alte aspecte ale vieții, în timp ce literatura exprimă aceste idei prin intermediul personajelor, povestirilor și simbolurilor.

Literatura poate reflecta idei filosofice complexe prin intermediul narativelor, precum explorarea conceptelor de moralitate în romanele clasice sau discuțiile asupra naturii realității în operele științifico-fantastice. În același timp, filosofia poate inspira și influența creația literară prin idei fundamentale și abordări conceptuale care sunt preluate și redate în operele de ficțiune.

De exemplu, concepte filosofice precum absurdul existenței în lucrările lui Albert Camus sau ideile lui Friedrich Nietzsche despre supremația individuală și moartea lui Dumnezeu sunt reflectate în operele literare care explorează adâncimea și complexitatea umanității.

Astfel, această legătură între filosofie și literatură este esențială pentru înțelegerea profundă a umanității, oferind o platformă pentru exprimarea și explorarea ideilor abstracte într-un mod accesibil și captivant.

Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi.    

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector interesat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.

De departe se văd turnurile strălucitoare ale bisericilor Iașilor, casele frumos văruite, cu streșine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună. El își grăbi pașii, până ce intră în târg. O uliță strâmtă, cu case vechi și hârbuite a căror caturi de sus erau mai largi decât cele de jos, așa încât jumătatea catului de sus se răzima pe stâlpi de lemn și numai jumătate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub șandramale lungi, apăsate, pline de mușchi negru-verde; iar în cerdacuri șed bătrânii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsă câte-o dungă lungă și îngustă în umbra uliței, pe ici pe colo trece câte-un om șuierând — încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile și întunecoasele ulițe.

El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-un acoperământ țuguit, pereții erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fântânele și orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetățui. Obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, și la un cerdac ținut în aer de stâlpi de zid în patru muchi[i] duceau dintr-o lature niște scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregii înălțimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe lângă casă; ograda cea mare cu iarba ei uscată se-ntindea gălbuie în lună și numai o fântână își mișca gemând cumpăna ei în vânt.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Într-o cafenea de alături… Aroma îmbătătoare a unei cafele turcești (…) Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat.

(…)

Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținând cărțile într-o mână ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mișcându-și buzele fără a zice o vorbă și trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua și berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului; unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mâinile unite pe spate, c-o țigară lungă în gură a cărei independență era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu știe, cu interes ori așa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atârnat în afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oră a nopții. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Era noapte și ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, și prin bălțile de noroi ce împroșcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau niște ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atât mai vârtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conținut îndată ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, și te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crâșme și prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari și nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanțios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vântul; câte-o femeie cu fața înfundată în capșon își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice… Dintr-o crâșmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Zeița Fortuna (către femeia Fortuna, care are o bărcuță jucărie în mâini):

-Ți-ai vândut sufletul, pentru o bărcuță?

Femeia (nedumerită):

-Nu înțeleg…

-Ai empatizat cu spiritul piratului șarlatan, care s-a dat drept Caron.

-Într-un fel. Mi-a părut rău pentru eterna lui rătăcire pe ape, fără niciun Dumnezeu.

-Lui, nu! Este fericit că a mințit lumea, ale cărei suflete au ajuns aici. Le-a atras spre sine, de la drumul lor curent, spre infern sau paradis, printr-o butadă: „Eu sunt farul vostru călăuzitor! le-a declarat și ei au crezut, urcând în luntrea lui falsă.

-Dar cum a confecționat-o piratul, când trupul îi e mort? Fosta energie a pământeanului care a fost a acționat și pe tărâmul lui Hades?

-Mâna lui Hades este la o palmă distanță (Râde). Ceea ce vezi aici este un sandvici: se îngână ultima suflare a muribunzilor, care i-a dat duhului avânt să ajungă aici, peste cosmosul cu stele și fulgere, cu aceea a amintirii duhului despre omul pe care l-a animat și locuit.

-L-am zărit pe Caron punând piciorul pe malul împărăției lui Hades: piciorul i-a dispărut, când l-a sprijinit în mâl și i-a reapărut, când s-a retras în luntrea goală, de pe care, s-a văzut, descărcase duhurile, ca pe o marfă.

-Caron are treabă! I se admite să fie stăpân pe apele Styxului. E recunoscut deopotrivă de către noi, zeii care i-am dat menire, dar și de neamul omenesc: scrie Homer și Vergilius despre el… Vergilius a trecut pe aici, fiind în viață: s-a luat după muze, care, la ceas de seară, au crezut că i-au spus dulce în ureche tot ce ar fi fost de scris în ziua aceea, dar poetul încă mai avea să treacă pe foaie, în Eneida lui dragă, pasaje întregi din ceea ce muzele, în cor, i-au dictat frenetic și în ritm sacadat. Ele nu au estimat cum se cuvine durata cugetării poetului. În ziua aceea, zburaseră spre Infern, spre a-l contempla pe unul dintre poeții căruia i-au tot cântat și ajunsese, printr-un gest final, care i-a pecetluit nemurirea pe un cerc al îngâmfaților și el nu era, de-a lungul vremii, deloc așa. Apele Styxului s-au tulburat, când au reflectat trupul plin de vigoare, al lui Vergilius gânditor, dar a fost prea puțin, pentru a-l împiedica să vadă lumea de apoi, cu ochii lui de pământean.

– O, ce întâmplare!

-La tine, la fel. Nu este o întâmplare? Iată-te vie și întreagă, socotind purtările cetățenilor de aici…

-Și Vergilius s-a întors și a spus oamenilor despre taina eternă a acestei lumi.

-Of! Va fi fost și el vreun hoț?

-A fost poet, model pentru alții… Orice ar fi făcut greșit, mi se pare că i s-a iertat, fiindcă avea și o fire de înțelegere a omului simplu.

-Dar cum piratul acesta a mințit, a tâlhărit și hălăduiește, fără a fi prins?

-A smuls o haină din recuzita lui Caron: mereu navigând, Caron nu avea pe nimeni acasă.

(Va urma)

Recenzia de întâmpinare este o evaluare critică a unei cărți care apare înainte de publicarea oficială a acesteia sau în perioada imediat următoare lansării. Acest tip de recenzie este crucial pentru autor și pentru editură, deoarece poate influența percepția cititorilor și vânzările cărții.

O recenzie de întâmpinare ar putea cuprinde următoarele aspecte:

1. Rezumat: O prezentare succintă a subiectului și a temelor principale ale cărții fără a dezvălui prea multe detalii. Este o introducere utilă pentru cititorii care doresc să afle despre conținutul cărții înainte de a o achiziționa.
2. Analiză a conținutului: Evaluarea calității și a originalității poveștii sau a informațiilor prezentate în carte. Recenzorul poate discuta despre aspectele care îl impresionează sau îl dezamăgesc în conținutul cărții, într-un mod cât mai obiectiv posibil.
3. Stilul de scriere: O discuție despre modul în care autorul își prezintă povestea sau informațiile, cu menționarea punctelor forte și a eventualelor slăbiciuni în stilul sau abordarea sa literară.
4. Comparări și context: Uneori, recenziile de întâmpinare pot include comparații cu alte cărți similare sau pot oferi un context istoric sau literar pentru a evidenția noutatea sau valoarea adusă de această carte în cadrul genului sau subiectului abordat.
5. Evaluare generală: O concluzie care rezumă impresiile generale ale recenzorului, oferind o evaluare a cărții și a recomandării pentru potențialii cititori.

Recenziile de întâmpinare sunt adesea publicate în presă, pe site-uri web specializate în cărți sau în reviste literare pentru a genera interes în rândul cititorilor și pentru a promova cărțile înainte de lansare. Aceste recenzii pot influența considerabil atitudinea cititorilor față de o carte și pot influența vânzările și succesul acesteia pe piață.