M-ai strâns mai ușor de mână
și te-am privit adânc, 
pierdut în gânduri ce alunecau ca nucile 
ce se desprindeau din coaja lor verde 
și cădeau grele în capul meu.

Atunci, pentru o clipă, 
am visat că sunt Newton, 
gândindu-mă la gravitație. 
În jurul meu, 
erudiți își plecau frunțile în fața mea, 
precum eu însumi aș fi fost piatra de temelie a științei. 
Gândul meu schimba lumile.

Dar brațele mele s-au întins spre tine, 
ca spre un fruct dulce 
și m-au smuls din visarea mea, 
din tiparnițele în care numele meu ar fi fost gravat. 
Câine credincios, 
magnetismul din mine te chema, 
dorind să te simt aproape.

Atunci, te-ai întors către mine. 
„Eu nu alunec pe iarba moale", mi-ai spus. 
„Nu vezi că merg alături de tine?"

Tu erai deja acolo,
asemenea razelor înveșmântând planeta în aur stelar,  
care nu se sfârșește niciodată.

O, în dimineața aceasta, 
am doborât nuci.
Am umblat prin iarba udă 
și ne-am împiedicat ușor de temeri...
m-ai strâns mai puțin ferm de mână, în ultima vreme, 
și m-am uitat îngândurat spre tine, 
până când o nucă, 
învelită în coajă verde, 
mi-a căzut în cap și am regândit gravitația. 
Mă așezasem în locul lui Newton în istoria fizicii 
și tot socoteam. Diverși erudiți, 
preocupați de temă, 
mă luau în calcul - aș fi fost întâiul 
în seria evoluției științei-, 
atât de mult gândul meu îi mișca, 
precum mărul, 
smuls pomului sfânt, 
a schimbat era.

Am întins brațele să te cuprind ca pe un fruct dulce - 
așa m-am dislocat din meditație 
și din manualele care se tipăreau pe seama mea, 
în galaxia Guttenberg - 
și să mă bucur de alunecarea ta lină spre mine. 

Razele se prăbușesc de dragul oamenilor, la nesfârșit,
pe planetă, îmbogățind-o cu aur de stea.
Magnetismul din brațe își întindea gâtul spre tine, 
ca un dulău docil, care pretinde mângâiere. 
Pesemne, ai simțit și te-ai întors spre mine: 
„Eu nu alunec", mi-ai zis, 
„nu observi că merg alături?".
Logica mea se inversase, 
ținându-se scai de ceea ce eu ținteam, 
să-mi cazi in brațe, cumva.
(Va urma)

În romanul Șuița (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2024), thriller semnat de Ana M. Aria, scriitoarea sub pseudonim, construiește o intrigă axată pe o obsesie singulară: apariția constantă a unui mamifer enigmatic, descris de autoare drept „un ghemotoc roșcat, blănos”, a cărui caracteristică principală este agerimea, manifestată prin vigilență și viteză.

Romanul, structurat în unsprezece capitole și un epilog, dezvoltă o paralelă subtilă cu Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Asemenea mezinului din poveste, care întâlnește mereu spâni și ajunge să creadă că se află în țara lor, motiv pentru care abdică de la sfatul părintesc (de a se feri de omul spân), protagonista Ana își întreține propria obsesie față de șuiță.

Această confuzie generează un tip de umor specific, prezent atât la Creangă, povestitorul clasic al literaturii române, cât și în romanul de față. Autoarea recurge la umor prin reacții, precum: „La început, am crezut că e o pisică și, cu îndărătnicia unui vechi obicei, făceam trei pași înapoi și scuipam în sân, apoi mă închinam pe furiș, tot de trei ori, făcând la repezeală câte-o cruce mică. Ptiu, potaia dracului!”; confuzia și umorul coexistă într-o formă constantă, iar șuița devine un simbol al unui mister care scapă de sub control.

În același timp, atmosfera generală a romanului amintește de cea prezentă în nuvela psihologică Pisica neagră de Edgar Allan Poe, întrucât Ana, personajul în care se dedublează autoarea, atribuie acestui animal fatidic, întâlnit frecvent, un rol malefic în desfășurarea evenimentelor zilnice. Spre deosebire de mezinul craiului, care nu are cui să-i ceară sfatul și i s-ar putea tolera imoralitatea („fiind naiv la trebi de aistea” – îl salvează prin această constatare și povestitorul), Ana caută clarificări de la colegul ei de la catedra de biologie, Paul. Totuși, calmul acestuia nu aduce claritate sau liniște, ci, dimpotrivă, alimentează și mai mult dorința protagonistei de a dezlega taina acestei viziuni, pe care o interpretează într-o manieră aproape naivă: „Paule, un semn din cer. Un semn divin!”.

În Povestea lui Harap-Alb, procesul de maturizare al protagonistului devine evident prin interacțiunea cu cele cinci personaje fantastice (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Aceste personaje nu sunt doar figuri mitologice sau tovarăși de drum, ci reprezintă provocări și calități umane esențiale, pe care Harap-Alb trebuie să le înțeleagă și să le integreze în propria-i formare. Fiecare dintre ele simbolizează o forță sau o extremitate a naturii umane — controlul emoțiilor, gestionarea resurselor, stăpânirea foamei de putere și cunoaștere sau capacitatea de a vedea și de a înțelege lumea în profunzime. Harap-Alb începe să intuiască faptul că acestea sunt manifestări ale calităților de lider și ale maturității pe care trebuie să le dobândească pentru a-și îndeplini destinul, prevestit de Sfânta Vineri: „Fiu de crai, vede-te-aș împărat!”.

În romanul Șuița, Ana urmează un parcurs similar, însă într-un context modern și psihologic, marcat de situații insolite și de confruntarea cu misterul și necunoscutul. În locul ajutorului oferit de personaje fantastice, precum cele din basmul lui Creangă, Ana caută sprijinul unei figuri mistice, Sitela Valmunis, o femeie cu puteri paranormale. Aceasta joacă un rol esențial în interpretarea experiențelor bizare pe care protagonista le trăiește, oferindu-i o cale către autocunoaștere.

Așa cum Harap-Alb trebuie să colaboreze cu companionii săi neobișnuiți pentru a depăși provocările și a înțelege lumea din jur, protagonista din Șuița se va lămuri asupra a ceea ce o preocupă, datorită lui Sitela Valmunis (remarcați asemănarea sonorității cuvintelor șuița / Sitela), care îi devine ghid în procesul de descifrare a realității, ajutând-o să treacă dincolo de ceea ce pare a fi suprarealist și să înțeleagă legătura dintre evenimentele insolite și propria evoluție interioară. În această structură complexă, romanul aduce împreună elemente de fantastic și de realism psihologic, îmbinate cu umor, creând un thriller în care spațiul dintre rațional și irațional devine un loc de explorare a obsesiilor și fricilor intime ale personajelor.

Lângă izvor, ne-am apucat să ridicăm casa din lemn,
sub foșnetul blând al crengilor îndoite-n rugă,
copacii ne cereau
să-i doborâm pentru locuința noastră,
iar veverițele strângeau alune, cuminți,
urșii ne dăruiau blana lor moale
și vulpile, tăcute, ne depuneau prada la picioare.

Pe patul de mușchi, lângă tine stăteam...
Șoaptele tale, ușoare ca un dor, mă informau:
„Uite, Perseidele, scântei din paharele zeilor,
Acolo, în cerul gol, se-adună la ospăț,
cu purpura mătăsii târându-se pe podele...
Și Afrodita își pieptănă părul,
privindu-se în ochii muritorilor
ce au adorat-o de atâtea ori...
Dacă am vedea-o, ochii noștri ar deveni
oglinzi de cristal în Olimp”.

Îmi înmânai binoclul, ca să contemplu cerul,
să văd sori îndepărtați, leagăne de lumi necunoscute,
iar când oboseala ne învăluia blând,
adormeam, îmbrățișați sub razele calde ale lunii.

Lângă izvor, 
am început să ridicăm o casă din lemne. 
Copacii se rugau, 
aplecându-și coroana, 
să-i doborâm pe ei, 
pentru locuința noastră; pe spinările lor de coajă seculară, 
veverițele strângeau, pentru noi, alune și nuci, 
urșii ne ofereau blana, 
în timp ce vulpile ne așterneau prada la picioare.

Era un colț de rai teluric, 
de care doar fermierii americani au avut parte. 

Pe un pat din mușchi verzi, 
stăteam unul lângă altul... 
„Vezi?”, tu mă informai, 
„Perseidele sar ca niște stropi din cupele zeilor. 
Acolo unde nu se vede nimic, ei stau la masă, 
cu mantii de purpură atârnând pe podele... 
Uite-o pe Afrodita! 
Își aranjează părul 
în oglinda confecționată din ochii pământenilor 
care au privit-o....
Și noi, acum, dacă am avea șansa de a o contempla, 
ochii noștri s-ar reconstitui în Olimp în cristal”.  

Aveai un binoclu, 
pe care și mie mi-l înmânai, 
pentru a urmări, 
pe bolta înstelată, 
sorii altei lumi, care începuse 
a-și legăna, în liniște, copiii.

După ce oboseam, 
adormeam îmbrățișați sub razele calde ale lunii. 

M-am uitat cu coada ochiului la tine, 
așa, ușor indiferent în aparență, 
fiindcă, în esență, 
mă hrăneam ca albina din nectarul trăirilor tale. 

Nu ți-am adresat nicio silabă, 
deși o piramidă de cuvinte îmi stătea pe limbă.
Virușii din pori ar fi crezut 
că au ridicat-o extratereștrii, nu pământenii, 
atât de imens îi era vârful, care îmi înțepa cerul gurii.

Îți vedeai în continuare de ale tale, 
așezând semnul de carte, 
la pagina 107...

Ce va fi urmat? 
Încotro te duci? 
Erau întrebările mele, 
dar și ele stăteau nerostite, 
ca un faraon fără vorbă.

Te-ai ridicat de pe scaunul cu spătar de pânză
și mi-ai mișcat mâna stângă, 
pe care mi-o așezasem la falcă, 
pentru meditațiune.
„Ia uite, dragă!”, 
te-am auzit exclamând, 
„noi cugetăm adânc”.

M-am deplasat și eu spre ea, 
cu o falsă mânie: 
„ia să vedem ce spui despre broderie!”
Eram intrigat, 
dar nu suflam o vorbuliță, 
despre fustița ei nouă, înflorată, 
care-i venea până la genunchi. 
Puncte la asemenea compunere vestimentară 
erau pantofiorii noi, luați de la Mercur, 
în vacanța de vară...

În brațele mele, 
te-ai luminat, tăcută, ca o flacără palidă 
ce dansează în întunericul vechi al amurgului. 

Cerul, strivit sub greutatea norilor negri, 
a răsfrânt o lumină de argint peste noi, 
iar îngerii, umbre sumbre cu aripi de raze stinse, 
pășeau peste pajiștile uitate ale raiului. Iarba lor se retrăgea, 
moale și întunecată, sub pașii noștri 
și ne ridica spre copacii sterpi, 
pomii ce purtau fructele amărăciunii, permise de o divinitate prăfuită, 
care de la începuturi poartă același veșmânt pătat de humă. 
În țesătura acelei haine vechi, 
zăream urmele mâinilor lui Adam, 
care s-a ridicat greoi din patul său de țărână, 
sub ochii îngreunați de pleoapele vremii.

O adiere în miezul unei nopți fără sfârșit 
răsuna prin raiul acesta. Cei care-l locuiau, palizi și tăcuți, 
discutau, visând la o lume nouă, o lume modelată din lut și cenușă. 
Însă ei nu simțeau cum inimile noastre bat împreună, 
fără să se ascundă, fără să se arate, 
căci nu e nimeni să ne ceară vreodată socoteală. 
Noi, fără chipuri sfinte gravate în carnea noastră, 
trăiam doar pentru acea liniște.

Preocupările lor erau departe, pierdute în ceață. 
Noi ne sărutam sub cerul cenușiu, 
ascunși sub pălăria nopții. 
Ne îmbrățișam, purtând focul ca un blestem tăcut, 
lăsând flăcările să danseze între noi. 
Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul, înfășurat în umbre, se înăbușea în fumul arderii noastre interioare, ca un ultim suspin. 
Totul devenea o masă grea, 
pregătită să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, obosit și melancolic, pleca spre mama lui. 
„I-am legat pe aceștia cu o singură săgeată”, ar fi spus el, 
„soarta i-a unit, iar focul lor va arde până la sfârșit”.

În brațele mele, 
te-ai aprins deodată, 
ca o flacără în noaptea umedă, 
iar cerul, stins și străin, s-a cutremurat, 
răsfrângând în noi lumina sa bolnavă. 

Îngerii, 
acei hoți de ținte, 
rătăceau cu aripi din raze reci, 
pajiștile, verzi și crude, își suflecau iarba, 
ridicându-ne spre copacii interziși.

În țoalele sale de humă veche, 
purtate, de la facerea lumii,
divinitatea părea o umbră sfâșiată.
În țesătura aceea prăfuită, 
se zăreau urmele palmelor lui Adam, 
de când se ridicase din patul de țărână. 

Totul era o forfotă haotică, 
un delir de început de lume, acolo, 
în acel rai obosit. 
Rezidenții șușoteau, 
gata să recreeze lumea, dar de data aceasta cu noi, 
cu noi, cei care am fi fost mai supuși. 
Însă nu băgaseră de seamă esențialul: 
noi ne ascultam inimile pulsând... 
Ce împărțeam era doar al nostru, 
o taină fără imagine sacră, 
fără icoane gravate în pielea sufletului.

Nu ne păsa de planurile lor fade. 
Ne sărutam în tăcere, 
ca în Floare albastră, 
sub cerul care nu întreba nimic, 
sub pălăria ce ascundea restul lumii.  

Ne îmbrățișam cu acel foc,
scăpărat dintr-un vis... 

Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul se plia pe sine, 
învăluit de fumul arderii noastre interioare. 
Totul devenea o masă de stele topite, 
gata să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, plictisit, se întorcea la maică-sa: 
„I-am străpuns pe aceștia doi cu o singură săgeată, 
căci dragostea lor este tot ce a mai rămas”...