În brațele mele, 
strălucit-ai deodată ca aurora care trezește pământul. 

Cerurile, 
în adâncurile lor nesfârșite, 
s-au răsfrânt în strălucirea noastră, 
iar lumina s-a întors către noi ca un dar din Olimp. 

Îngerii, 
cei cu aripi de foc și raze, 
coborau din înălțimi, 
iar pajiștile nemuritoare din Elizeu își suflecau iarba, 
pregătindu-se să ne înalțe înspre pomii cei sfinți, 
cei a căror roadă fusese menită doar zeilor. 
Acești pomi, 
aceiași de la Facerea lumii, 
purtau pecetea lutului dintâi, 
în care mâinile lui Adam s-au afundat, 
când se ridica din patul de humă, 
la porunca zeului.

Era zarvă în acea împărăție celestă, 
ca la începutul vremurilor, 
când ordinea lumii era încă nehotărâtă. 
Cei care stăpâneau acele tărâmuri discutau 
să plămădească lumea din nou, 
dar, de astă dată, pe noi ne voiau, 
căci am fi fost ascultători... 
Însă nu știau ei adevărul, 
acela că inimile noastre bătuseră la unison, 
fără ascundere și fără mândrie, 
căci nimeni nu putea să ne judece
pentru ceea ce noi împărțeam în taină. 

Niciun chip de zeu nu se oglindea în sufletele noastre...

Însă nouă puțin ne păsa de sfaturile și grijile lor. 
Sub mantia nopții, 
ne îmbrățișam cu focul dragostei, 
iar sărutările noastre ardeau mai tare 
decât flăcările Hefaistosului. 
Când focul unuia se întâlnea cu al celuilalt, 
universul se îmbiba de fumul pasiunii noastre, 
un fum care se ridica spre ceruri, 
plămădindu-se într-un pachet solid, 
arma lui Eros, care își ducea săgețile spre mama sa, Afrodita, 
zicându-i cu mulțumire: 
„Am unit doi pământeni”...

În brațele mele, te-ai luminat, deodată... 
Cerul a răsfrânt strălucirea noastră...

Era o forfotă de început de lume în rai...
Rezidenții discutau să inițieze lumea, 
dar cu noi, care am fi mai ascultători... 
Nu băgaseră de seamă un fapt -
noi ne auzim inimile -,
pe care nici nu-l ascundem, 
nici nu-l etalăm, 
fiindcă nu avem cui să dăm socoteală, 
pentru ce împărțim amândoi. 
Nu purtăm în fire o iconografie...

Nu ne interesa deloc preocuparea lor.
Ne sărutam, 
ca în Floare albastră, 
sub pălărie.
Ne îmbrățișam cu acel foc, 
pe care-l plimbam de la unul la altul.
Când se întâlnea vâlvătaie cu vâlvătaie, 
cosmosul se împresura de fumul arderii interioare, 
devenind un pachet solid în recuzita lui Cupidon, 
care pleca spre maică-sa mulțumit: 
„Am țintit cu aceeași săgeată un cuplu, 
unit de soartă”...

Îngerii umblau cu aripi de raze, 
pajiștile din rai își suflecau iarba, 
pentru a ne ridica înspre pomii cu fructe permise de către divinitate, 
care purta același țol cu pată de humă, 
de la facerea omului încoace; se poate zări, în țesătură, 
urma palmelor lui Adam, 
când a început a se ridica din patul de țărână.

O, zeiță strălucitoare, 
mai luminoasă decât raza soarelui în amiaza-i mândră, 
pe terasă, te învârți cu grația vântului,
 ce dansează printre frunzele copacilor. 

O, de-aș fi floarea pe care mâinile tale o îngrijesc cu blândețe, 
aș simți atingerea divină, 
iar rădăcinile-mi ar prinde viață din iubirea ta. 

În glumă, îți întind capcane, 
pândind ca să cazi în brațele-mi doritoare, 
ca eroul ce își așteaptă destinul.

Cât de ușoară ești, 
asemenea unui fulg purtat de vântul muntelui. 
Dar nu aș vrea, o, zeiță! ca inima ta să fie precum fulgul cel trecător, 
să nu răcească sufletul-mi aprins de dor. 

Și, dacă ai fi bulgăre de zăpadă, 
în mâna-mi, s-ar topi, iar tu, o, preaiubită, 
te-ai înfățișa în toată măreția, 
ca o zeiță coborâtă din Olimp, 
mult așteptată în fața mea.

O, iubite, de-ar fi să străbatem lumea, 
aș merge cu tine de mână oriunde, 
chiar și până la marginea tărâmurilor îndepărtate, 
fără teamă. 
Dar, iată, când rămân doar eu cu mine, 
gândurile mă apasă. 
O, te iubesc 
și pentru tine, aș face orice sub soare.

Dar, dacă nu știi, află acum! 
Ei, bine! și eu, o, iubite, port același foc în inimă.

Pe terasă, 
te învârți, mai luminoasă decât raza de soare. 

O! Mi-aș dori să fiu floarea pe care o îngrijești acum; 
îți pun piedică în șagă, 
atent să-mi cazi în brațele dornice de tine. 

Cât de ușoară ești - ca un fulg, 
dar inima ta nu aș vrea să fie popasul temporar al fulgului, 
ca să nu-i insufle fiori de gheață. 

Bulgăre de zăpadă dacă ai fi și mi-ai sta în mână, 
desigur, te-aș topi și, în fața mea, 
aș avea acea zeiță mult așteptată, 
răsărită din dezgheț... 

Ai adus cafeaua întunecată, 
din care beau încet, 
cu o încântare care pare să se piardă în tăcerea din jur. Pe aburii ei, tu plutești ca o umbră palidă, dispărând și apărând în zarea ochilor mei, și te așezi încet pe inima mea, ca o floare singuratică, albă, în mijlocul unui câmp de visuri și tristeți nespuse.

Mă simt o grădină uitată, cu toate rădăcinile îmbibate de apa amară a vieții, un loc în care liniștea cade greu, ca un val de întuneric ce cuprinde totul. Când soarele pe boltă își trage peste față un nor pentru a adormi în răceala serii, tu deschizi asupra mea ochii tăi frumoși, întunecați, iar privirea ta, ca o rază pierdută în întuneric, mă încălzește acolo unde lumina s-a retras deja, departe, în umbră.

"Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", îmi șoptești, vocea ta venind din spatele unei perdele de tăcere și noapte.

"Și eu te-aș primi cu o căldură stinsă, un soare ascuns sub cenușă", îți răspund, în timp ce mă îndrept spre tine, de parcă aș merge pe o cale bătătorită de umbre și ecouri vechi.

"Și te-aș săruta neîncetat...", murmuri, iar cuvintele tale cad ca frunzele moarte într-un vis de toamnă.

"Vezi, nici nu apucăm să facem nimic, să rostim vreo vorbă, că săruturile ne copleșesc", spun eu, aproape de tine, simțind cum totul se dizolvă în tăcerea dintre noi, un pas înaintea eternității.

Apari și dispari în zarea ochilor mei, 
te așezi pe inima mea ca o floare albă, pură, 
ce răsare într-un colț uitat al lumii.

Când soarele obosit își întinde deasupra un nor 
și adoarme liniștit, 
tu, cu ochii tăi mari și limpezi, 
deschizi în mine o nouă zi. 
Razele, deja retrase în garderobă, 
și-au încheiat spectacolul, 
iar tu, cu o privire, aduci din nou căldura.

„Și te-aș săruta neîncetat", 
îmi spui, 
cuvintele tale plutind între noi ca niște aripi de fluture.

„Vezi tu, draga mea, 
nici nu apucăm să rostim vreo vorbă, 
înainte ca sărutările să ne poarte departe...", 
spun, la un pas de tine, 
simțindu-te deja, chiar înainte de atingere.

Mi-ai adus cafeaua, 
acel dar modest, dar atât de prețios, 
din care beau cu o încântare subtilă, 
Aburii se risipesc ușor în văzduh, 
plutind în fața privirii mele. Încet, 
te așezi pe inima mea ca o floare pură, 
de o frumusețe rară, 
care pătrunde adânc în sufletul meu.

Mă simt asemenea unei grădini 
care trăiește sub atingerea ta, 
toate rădăcinile mele sunt îmbibate de acea apă, 
dătătoare de viață. 
Când soarele, obosit, își trage norii peste el,
ca o pătură, sub care adoarme, 
tu deschizi ochii tăi fermecători asupra mea, 
iar căldura lor mă cuprinde acolo unde razele, 
retrase într-un colț, 
nu mai pot ajunge.

„Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi spui tu, ca o șoaptă venind 
din spatele unei perdele de mister.
„Și eu te-aș primi cu tot soarele din ființa mea", 
îți răspund, 
cu inima gata să te cuprindă, 
luminată de apropierea ta.
„Și aș vrea să te sărut neîncetat", 
îmi răspunzi cu o finețe, 
născută dintr-o eternitate a dragostei.

„Observi, 
draga mea, 
că nicio vorbă nu-și găsește locul înaintea săruturilor?", 
spun eu, 
pe când mă apropii de tine, 
la doar un pas de atingerea deplină.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care beau cu plăcere nemărginită, 
pe când tu, ca o umbră divină, 
te ridici pe aburii ei, 
plutind în privirea mea, precum o zeiță din Olimp
și iată! te cobori ușor asupra inimii mele 
tu, cea mai pură floare dintre toate. 
În prezența ta, 
grădina sufletului meu renaște, 
cu firavele rădăcini, 
însetate de izvorul vieții.

Când marele Helios își așază capul pe nor, 
pentru a se odihni, 
tu, cu ochii tăi strălucitori, mă luminezi, 
în locul razelor, care s-au retras deja, 
așa cum se retrage un războinic în pacea cortului său.

„Acum, aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi șoptești, ca o nimfă din spatele perdelei, 
care îți ascunde chipul blând.

„Și eu te-aș primi cu bucuria soarelui
care se revarsă pe cerul dimineții!", 
îți răspund cu fervoare, 
pe când mă îndrept spre tine, 
dorind să te cuprind cu întreaga mea ființă.

„Iar buzele tale nu m-aș sătura a le săruta, neîncetat", 
murmuri tu cu pasiune.

„Ah, oare n-ai observat 
că, de fiecare dată, 
înaintea vorbelor noastre, 
sărutările vin mai întâi?", grăiesc eu, 
când, la doar un pas de tine, 
mă apropii, 
pentru a împlini dorul din inima mea.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care eu beau cu încântare, 
pe când tu, pe aburii ei, plutești în zarea ochilor mei 
și mi te așezi pe inimă, tu, cea mai pură floare.

Mă simt o grădină, 
cu toate rădăcinile îmbibate de apa vieții. 
Când Helios, 
pe boltă, 
își trage peste față un nor, să adoarmă, 
tu deschizi asupra mea ochii tăi, 
care mă încălzesc, 
în locul razelor, 
intrate deja în garderobă.

„Acum, m-aș  ascunde în brațele tale!", 
îmi șoptești, din spatele perdelei...
„Și eu te-aș primi, cu atâta soare!", 
îți declar solemn, ca un poet medieval, 
în timp ce mă îndrept spre tine, 
pentru a te cuprinde cu inima. 
„Și  te- aș  săruta neîncetat", 
îți continui opțiunea...
„Ai văzut
că nici nu apucăm să facem nimic, 
înaintea săruturilor, 
nicio vorbă nu ne spunem?", 
constat, când sunt la un pas de covorul lui Aladin, 
ca să ajung, în fiecare zi, oriunde mă poartă gândul, 
mai aproape de noi.

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără ezitare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne arunce pe drumuri sălbatice,
spre dealuri nebune, unde vântul urlă prin cuiburi sterpe”.
„Oi!”, ai exclamat, trezită din vis,
„Da, vom colinda peste câmpuri bătute de soare,
și ne vom opri la fântână, sub copacul acela înalt,
unde umbrele dansează și timpul nu există”.

Florile pe care le-ai adus în cerdac
au atras albinele, care se zbăteau în lumină
și noi, ca niște artiști exilați,
râdeam de zborul lor frenetic,
de cum se aruncau din lanuri spre noi,
prinzându-se de fiecare petală.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
glasul meu a rupt tăcerea,
iar slujnica, venind ca un duh al dimineții,
cu șorțul ei vechi,
ne-a adus pâinici calde, abia scoase din foc,
le-am rupt în porții și le-am scufundat în mierea sălbatică.

Apoi, într-o rătăcire copilărească,
am alergat după albină, ca să-i smulg dulceața,
dar tu, cu o ironie blândă, mi-ai șoptit,
„Bărbate, 
spectrul tău e doar o rugină, un lucru uitat”.

De la acel cuvânt,
te-am numit stăpâna visurilor mele,
a tuturor fantasmelor pe care, cu mâini de sclav,
le-am scos din noroiul zilelor,
așezând piatră peste piatră,
într-o construcție nebună, care nu cunoaște sfârșit.