Voi relua lucrul la studiile mele. În discuția de aseară de la tv, cumva am promis acest lucru. Încă am avansat un termen, luna martie, când îmi va apărea una dintre cărțile aflate în manuscris. Și, poate, cine știe, voi fi sunat atunci și dacă nu finalizez cartea, nu voi mai fi credibil pe viitor.
La intervenția pe skype, am vorbit despre studiul meu la opera eminesciană. Am încheiat, afirmând o idee inedită, pe care am menționat-o și dezvoltat-o în analiza mea: deși a murit la 39 de ani, Eminescu a avut percepția senectuții, de parcă ar fi trăit bătrânețea cu vârf și îndesat, nu o dată, ci de mai multe ori. Între altele, Eminescu însuși credea că va deceda la vârsta de 78 de ani.
M-a sunat mama. Întrucât a murit Otilia, vara mea primară, pentru a cărei dispariție am suferit mai mult decât aș face-o pentru alții mai depărtați ca rudă, socotește că este timpul să-mi spună că „au murit destui la țară, dar nu ți-i mai pomenesc”. La insistențele mele, totuși mi-i numește.
Primul dintre ei este Fănică Păianu, devenit rudă cu noi prin căsătoria cu Mirela, vara mea de rangul al doilea. Evident, vestea mă mișcă. Țineam la Fănică, în primul rând, datorită prieteniei lui deosebite cu tata, iar, în al doilea rând, datorită seninătății lui ieșite din comun…
Fănică era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Prima întrevedere cu el a fost în copilărie (copilăria mea), când, în poiana din fața curții lui, juca tenis de câmp. I-am cerut și eu racheta de lemn, colorată în alb și maro, să lovesc de câteva ori mingea, dar m-a refuzat. În schimb, i-a înmânat-o lui Dan Ilie, alt văr al meu, gest pe care nu l-am uitat. De aceea, peste ani, când l-am revăzut în casa bunicilor, în prezența Mirelei, l-am tratat cu indiferență, la început. Pe urmă, influențat și de sora mea, care susținea că Fănică este „băiat de treabă” etc., m-am apropiat de el, dar tot circumspect, atât cât îmi inspira felul lui de a fi.
Fănică a lucrat în mină, la Motru. Mai venea cu diferite ocazii pe la noi, la Craiova. Odată, crezând că eu dorm și nu-l aud, i-a spus tatei: „La o echipă mai mică, va fi mai vizibil decât la o echipă mare”. Se referea la mine, care jucam forbal la juniorii Craiovei. Făcusem un antrenament și cu juniorii de la CS și-l impresionasem pe antrenor, Pârvu cred că se numea, care m-a vrut la echipă, dar tata mi-a impus: „Ori joci la Craiova, ori nu mai joci!”. Fănică a avut dreptate. În timp, de la acea echipă, secundă ca importanță în oraș, au ajuns la echipa mare, la U. Craiova, mai mulți jucători, sub mine ca prestație. *Poate voi scrie cândva și despre acest capitol din adolescența mea.
Fănică a fost prezent nu numai la evenimentele importante din familia mea, ci ale întregului neam.
A participat la lansarea cărților mele, cerându-mi totdeauna o carte cu autograf. L-a ajutat pe tata mereu. De câte ori ajungeam la țară, venea pe la noi, să discutăm despre Craiova.
Dintre cei trei copii ai lui, cel mai mândru era de Andreea: „E miss, nu?”. Întrebarea lui retorică era îndreptățită.
Indiferent de situația în care se afla, grea sau nu, Fănică se purta la fel. Îi plăcea viața cu tot ceea ce aceasta îi aducea. Vorba mamei: „S-a dus (sensul de a muri) cu zâmbetul pe buze”. A făcut infarct.
Aștept să intru la ora 19,00, în direct la o emisiune tv. Pentru aceasta, am instalat skype. Mi s-a comunicat tema: www.revistaderecenzii.com
Afară, încă este bine, dar sunt îngândurat de informația meteo, că vor veni trei zile de ninsoare.
Voi începe un studiu despre opera unui mare poet. La cartea despre Caragiale, predominant despre schița Căldură mare, am scris când afară zăpada era cât gardul. Sub presiunea vremii, a zăpezii care mă sustrăgea posibilității de a ieși mai mult timp în curte, am descoperit nuanțe interesante în dialogul aproape absurd dintre oaspetele inopinat și feciorul de casă.
Citesc despre Nae Ionescu, Duiliu Zamfirescu și Anton Pann.
Drumul dintre Severin și Arad este infernal. L-am parcurs aproximativ în șapte ore, în ciuda eforturilor mele de șofer cu permis de mai bine de treizeci de ani. Dacă nimerești în față două-trei tiruri, pentru că numai unul niciodată nu e, probabil merg în duet, aștepți enorm de mult timp să le depășești, pe un drum spart și îngust cât o potecă.
La Arad, am oprit la aceeași benzinărie, ca anul trecut, în vară. Am mers să achiziționez vignieta pentru Ungaria. O vânzătoare mi-a cerut să aștept, că vine „Imediat!”, dar tăvile cu mâncare nu se mai terminau, împinse de turiști înfometați. Femeia făcea față singură pe două sectoare, la „împinge tava!” și la ghișeul de acordat vigniete. După o vreme, am întrebat-o: „Cât durează imediatul?”. Interogația nu a ajutat, pentru că a durat destul de mult. Cu vignieta în mână, am mai și primit vestea că vama este aglomerată, am urcat la volan. Era să uit: am mai discutat cu un gorjean, care parcase lângă noi: lucrează în Germania, la Nurenberg: „Au trecut zilele acestea ca focul!” (se referea la sărbătorile de iarnă, pentru care a revenit să le petreacă acasă).
În vamă, în jur de ora douăsprezece, ne-am instalat în spatele a douăzeci de mașini. Totuși, mai mult de treizeci de minute nu am stat.
Cum am trecut granița, am avut parte de o vreme superbă de primăvară, trafic ordonat, am condus de plăcere.
Pădurile din marginea autostrăzii erau prevăzute cu foișoare, probabil pentru vânătoare.
Prin mișcări limitate ale umerilor și brațelor, am atenuat starea de somnolență. La volan, somnul devine complicele tău. Te gândești că, dacă închizi ochii pentru câteva momente, nu se întâmplă nimic grav, dimpotrivă: te și odihnești și mai și parcurgi din drum. Sfat: oricui îi vine o asemenea idee, să nu-i cadă pradă, ci să tragă imediat pe dreapta! Încă nu eram copleșit de viclenia oboselii; mi-am continuat cursa, înviorat de zărirea unei stații de benzinărie, unde aș fi putut opri și bea cafea.
În Slovacia, am oprit pentru cafea și ceva mâncare. De asemenea, am achiziționat vignieta, de la un aparat; ne-a cerut indicații și un grup de conaționali. În Cehia, am procedat aproape la fel, în privința taxei, dar cu efortul suplimentar de a transmite, prin telefon, codul de pe un cartonaș galben (cartonaș pe care l-am păstrat în buzunar).
Nu ne-am mai cazat în Praga, din cauza drumului mai lung pe care îl aveam de străbătut a doua zi. Destinația noastră era o pensiune, situată la granița cu Germania. Până la Praga, numai la vrăjitorul Rumburak și la frumoasa Arabela mă gândeam: în copilăria mea, prin anii optzeci, se difuza un film cu scene spectaculare, de transformare a oamenilor, prin vrajă, în diverse animale sau lucruri.
De la soarele strălucind pe cerul Ungariei, am trecut prin regiuni, fie cu ploaie, fie cu ninsoare. Acolo unde fulguia, deși încă nu se depusese niciun strat neglijabil de zăpadă, erau mașini speciale, care împrăștiau, preventiv, bobițe (ca fulgii) de sare pe carosabil: „Și cehii au fost comuniști ca noi și ce sistem de autostrăzi au!”.
Am trecut pe lângă un Hilton imens, cât o planetă: „E prevăzut cu piscine, bucătării etc.” – mi-a spus fiul meu și am adus vorba, încă o dată, despre Mike, unul dintre colegii lui, care a lucrat chef la o asemenea marcă prestigioasă.
De la un KFC, am comandat aripioare picante, iar fiul meu nu știu ce a preferat, întrucât nu am mai avut vreme să-l întreb: trebuia să ajungem la destinație, înainte de ora 21. El încă mă îndemna să înghit repede cartofii. Ne-au și sunat cei de la pensiune să vadă pe unde ne aflăm. Mai aveam de parcurs vreo două sute de kilometri. La ora douăzeci, eram deja la pensiune. Am parcat mașina în curte, pe zăpadă (stratul era sub o palmă). Ne-am luat lucrurile cele mai valoroase, precum laptopul, din mașină. Ușa pensiunii avea o sonerie cu buton (intrat aproape de tot, de la utilizarea îndelungată, în suportul de plastic). Îmi imaginasem o căsuță, în margine de sat, ai cărei proprietari să fie dornici a intra în discuție cu noi, însă pensiunea era la fel de prosperă ca un hotel: sala de recepție destul de încăpătoare, călduroasă, cu un grupaj de lemne deasupra, în stil cabană; recepția funcționa în spatele unui bar, de la care ai fi putut comanda (nu era cazul nostru!) whisky de toate mărcile. Un cățel de rasă mică se plimba în voie. Prezența lui ne inducea într-o atmosferă de liniște, specifică secolului trecut. Cel de la recepție, un bărbat matur care șchiopăta, nu știa o boabă englezește: deschidea telefonul pe google, pe traduceri, și noi rosteam ce doream în microfonul telefonului și așa ne înțelegeam. La cuvântul „România”, ne-a replicat, fără să stea pe gânduri: „Caușescu!”. „Nicio legătură!” – l-am completat eu. Ne-a condus într-o cameră la parter (care nu avea nimic în minus față de camera de la hotelul central din Praga, de exemplu): două paturi mov, tv., veioze, cabină cu două dușuri, chiuveta și wc erau în baia a doua.
Fiul meu mi-a cerut apă. În mașină, nu aveam decât sucuri. M-am dus din nou la recepție și am comandat apă plată. Bărbatul mi-a deschis frigiderul – să-mi aleg de acolo ce-mi trebuie. Am pus mâna pe o sticlă, am scos portofelul să plătesc, dar nu mi-a luat niciun ban (îi lăsasem zece euro bacșiș. În felul acesta, și-a arătat și el recunoștința). De la recepție, am ieșit în curte, pentru a face la dreapta către cameră, ocol de care am profitat și am efectuat această fotografie:
După duș, am potrivit alarma la ora 5,45 și am adormit, gândindu-mă la ceea ce au simțit cehii acestei localități, când s-au văzut cu nemții la geam, în anul 1939. M-am trezit pe la trei, îmi era somn. Mă despărțeau încă două ore de alarma telefonului, de trezire. Am fost mulțumit și m-am culcat la loc.
La ora cinci patruzeci și cinci, am început din nou pregătirea pentru o nouă călătorie. Am lăsat cheia în cutia poștală, conform discuției vesperale cu angajatul. Navigația de pe ecranul Jeep ne-a indicat un traseu opus celui de pe care venisem. Drumul era îngust, cu mașini parcate la poartă. Pe urmă, am trecut prin marginea unei păduri. Copacii erau atât de înalți! Imediat ce am ieșit din pădure, robotul ne-a anunțat că suntem în Germania: în stânga și în dreapta noastră, se ridicau clădiri trainice, din cele medievale.
În Germania, pe autostradă, nu există limită de viteză, iar tirurile nu trec niciodată pe altă bandă, rămân veșnic pe banda întâia.
I-am povestit fiului meu:
-Nu mă gândeam eu, în copilărie, că voi face „la pas” Europa de Vest. Când mai zăream cine știe pe unde câte o ilustrată din străinătate, mi se părea un vis mijlocul de a o vizita. Nici gumă de mestecat nu era, decât una românească, despre care se spunea că este confecționată din drojdie și avea un gust predominant amar. Odată, fiind prin fața blocului la joacă, am auzit pe câțiva dintre copiii din gașca mea că la hotelul Jiul, Balaci oferă gumă de mestecat. Până am ajuns eu, probabil guma s-a terminat, pentru că Balaci nu mai era… Tatăl lui Florin, un vecin al meu de la etajul al IV-lea, lucra la Oltcit și fusese trimis de către fabrică să învețe meserie în Franța. Îi adusese, între altele, mașinuțe de fier, cu portiere care se deschideau etc. Mesteca Florin gumă pe balcon. De jos, de la scară, l-am strigat să-mi dea și mie o lamă (era un pachet verde, cu miros deosebit de plăcut). Și Florin s-a gândit să glumească: a dat drumul la hârtia învelitoare, care fâlfâia în aer și s-a prins de un geam. Când l-am prins, l-am bătut atât de rău, încât multe zile am stat cu frica în sân, ca nu cumva să vină taică-său peste mine; atât de necaz mi-a fost! Sârbii mai aveau gumă bună, sub formă de țigarete: când am tranzitat-o acum câțiva ani, îți amintești că i-am întrebat de guma lor tradițională și nu dețineau decât Orbit. Nea Costel, vărul tatei, lucra la poliția economică. De la el mi-a cumpărat tata ceas cu calculator, pe baterie, gumă de mestecat, iar pentru casă, un covor persan deosebit, cu modele geometrice. Avem și astăzi covorul la Cleanov. Mi se pare incredibil: până prin anul două mii, apa se oprea vreo patru – cinci ore pe zi. Ca toată lumea, și noi aveam grijă să umplem cada cu apă. Îți dai seama ce risipă? Îi dădeam drumul celei care mai rămânea în cadă, la cinci după-amiaza. Programul la tv, încărcat de muzică patriotică, era de două ore seara.
În 1990, soră-mea a avut inspirația de a face o excursie în Polonia. A adus de acolo casete cu muzică extraordinară: Patty Ryan, Francesco Napoli, Laura Branigan. Le ascultam la boxele de la Oltcit. Mie mi-a luat o geacă de iarnă, a cărei căptușeală era din puf de pinguini. Am purtat-o mulți ani. E bună și astăzi. Ținea de cald și-mi dădea un aer nordic. Eu abia în 2008, am ieșit pentru prima dată din țară, când aveai tu șase ani.
În Germania, pe alocuri, fulguia, peisajul fiind de vis. Ce zestre silvicolă poate avea!
Cu șaptezeci și cinci de kilometri înainte de aeroport, am oprit la o benzinărie. Atmosfera părea caldă. Înăuntru, o singură vânzătoare se ocupa de tot: ambala sandviciurile, scana prețul altor produse etc. Noi am cumpărat apă plată (o marcă pe care n-am mai întâlnit-o) și lichid de parbriz. Ne-am postat dinaintea vitrinei. Eu am comandat cârnați tradiționali (de fapt, unul singur, fiindcă sunt imenși, gustoși, însoțiți de o pâinică rotundă și de muștar. Cutia în care-i primești este de carton verde, tare, precum o tavă). Tonomatele de cafea, plasate în dreapta, dinaintea tejghelei, erau ample, cu o fațadă auxiliară oricărui tip de cumpărător, începător sau rutinat (nu te rătăcești pe harta lor, când poftești ceva). Astfel de tonomate, cu butoane mari, luminoase, dau rest, nu te cauți în buzunare de mărunțiș, să-ți iasă exact suma pentru o cafea etc. I-am spus lui T. că vreau un espresso lung, pe care mi l-a și comandat, sub ochii mei, prin acționarea butonului: a ales paharul cel mai mare, concordant comenzii. Rezultatul nu a fost conform așteptării: m-am ales cu o lingură (cantitativ mă refer) de espresso lung. Ne-am întrebat cât ar fi fost un espresso scurt, dar nu am mai stat să experimentăm, fiindcă ne-ar fi luat timp și ar fi și costat.
Pe lângă noi, un german aproape în vârstă, se învârtea cu lingurița de carton în mână, căutând pliculețele de zahăr brun: dădea ceva din gură. T. i-a răspuns, datorită cunoștințelor de limba germană căpătate de la Mike, deși, când aud pe cineva că învață limba germană, îmi vine în minte expresia: „Dumnezeu a inventat eternitatea, ca să ai timp să înveți limba germană”.
Mâine dimineață, plec iar la drum, ca un șofer de cursă lungă. Prevăd că nu voi putea dormi, după cum mi se întâmplă frecvent, când trebuie să fiu prieten cu moș Ene („pe la gene” – ca în poezia lui Ion Barbu). Mă îngrijorează faptul că se stă mult la vama de la noi: „s-o spargă odată!” (Glumesc!).
Ieri, am postat la revistă versurile unei melodii care-mi place: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara… Cu imaginația, însoțesc versurile, simțind liniștea din Bucureștiul interbelic. Cei doi îndrăgostiți îmi par izolați, singuratici, dar cu gândul unul la altul. Pentru omul obișnuit, nu era o problemă să mănânce în oraș: ducea o viață în rit creștin (post miercuri și vineri), legată de programul de serviciu, dar cu o mare speranță în singura zi liberă a săptămânii, duminica.
Ce vor fi văzut ochii lor, ce le vor fi auzit urechile? La ora aceasta, deja se vor fi întâlnit, au luat loc la masă, au mestecat aperitiv și se vor fi delectat cu muzica pusă la patefon sau interpretată de către lăutari. Care le vor fi fost preocupările diurne, la ce se vor fi gândit că au de făcut? Dar aveau un sprijin în valoarea leului românesc (de atunci), mai prețios decât dolarul. Despre ce carte vor fi discutat, cât de mult și-au dat seama că se pot apropia unul de altul, că vor clădi un cuplu (care la senectute, în comunism, își va fi uitat minimala formă de viață prosperă din seara aceasta). Să ne imaginăm tinerii care luau masa la șosea, în perioada monarhică, strigând mai târziu, cam peste douăzeci – treizeci de ani, lozinci politice, de tip comunist, slăvindu-l pe Dej sau Stalin (pe Ceaușescu N.).
Vreme frumoasă, așa cum au și anunțat pentru această perioadă, încă de la începutul lui decembrie, când afară era ger (și uitasem cum e să fie vremea bună). De dimineață, a fost mai răcoare decât ieri, dar la mijlocul zilei, mai cald.
Am mers cu mașina la o spălătorie auto (abia de am găsit una deschisă). Rând mare de automobile, dar, neavând încotro, am așteptat.
Zilele de Revelion și de Anul Nou au zburat. În suflet, port aceeași nostalgie față de mine cu traiul meu de acum un an și dintotdeauna (să spun astfel). Încerc să identific posibile bucurii imediate, pentru a mă descâlci din buruienile nostalgiei, dar cea mai sigură dintre ele rămâne scrisul. M-a sunat și prof. Florea F., să-mi ceară să prezint o carte.
O veste fastă este că mi-au intrat banii de la un proiect în care am fost implicat.
Am fost cu două ceasuri la reparat: pentru unul, de marcă nemțească, să-i schimb bateria, iar pentru celălalt (elvețian, automatic), cureaua. M-am îndreptat către singurul ceasornicar pe care-l știam în mall. Îl întreb cât mă costă: 20 de lei (bateria). Sunt de acord. Îmi arunc ochii pe ce meșteșugește și-l aud că s-a rupt cheița de la ceas, că nu o poate schimba, pentru că nu are și să mă duc eu nu știu unde în oraș. Îmi iau ceasul cu bateria pusă, dar fără butonul de fixat ora, și-mi iese în cale alt ceasornicar, pe culoarul principal din mall. Îi explic despre ce este vorba: „Au venit mai mulți la mine, după ce au fost la celălalt, tot cu același motiv, sigur el a rupt cheița: ori nu se pricepe, ori nu deține ustensile profesionale… 150 de lei vă costă, îl lăsați aici (ceasul) și vă sunăm noi când este gata. Durează cam o lună”.
Îngândurat, ajung la mașină – sclipește în soare. Designul ei îmi ia supărarea cu mâna.
Am cumpărat un aspirator de mașină (90 de lei). Sper să aibă putere, nu ca precedentul, care nici nu aspira (decât vreo trei scame), care nici nu părea să funcționeze (nici nu bâzâia, nici nu dădea vreun semn că „mișcă”).
Am și o întrebare care mă frământă, venită de la un interlocutor: de ce o persoană care te-a sunat de nouă ori îți trimite captură cu numai patru, oțărându-se că nu ai numărat tu bine sau că pentru tine închipuirea este similară realității, iar tu nu mai ai cum să-i reprezinți apelurile, pentru că le-ai șters din greșeală? Probabil este greu de îndurat situația, onestitatea fiindu-ți ignorată. Ești ca în sandvici.
La fiecare început de an, îmi amintesc de schița lui Caragiale: Mitică, protagonistul perpetuu, salutat de către un amic, nu-i răspunde imediat, zăbovește indiferent pe scaunul din cârciumă. După un timp, „mișcat” (da de unde!) de insistența în salut, a interlocutorului, reacționează: „Cine ești? A! Uitasem. A trecut un secol de când nu ne-am revăzut” (Prima zi a anului 1901, care despărțea secolele al XX-lea de cel al XIX-lea).
Am ascultat Concertul de Anul Nou de la Viena: mi s-a părut cel mai bun de până acum. Riccardo Muti a fost atât de inspirat în elecția repertorului (în plus, mesajul său vorbit a aparținut parcă întregii umanități, înspre divinitate, cum, de fapt, și trebuia). Am atins stelele, pe durata concertului. Îmi pare rău că nu am știut mai din timp să fi trimis și eu pe siteul Filarmonicii (pe care am văzut-o) mesaje cu aplauze, alături de cei peste șase mii de auditori.
Toți dirijorii m-au impresionat, începând cu Herbert von Karajan (cel mai liric), Georges Petre (mediator excelent între orchestră și public – deplâng dispariția lui acum patru ani), Daniel Barenboim (cel mai flexibil și haios) și încheind cu Riccardo Muti.
Anul trecut, după ce s-a încheiat concertul, m-am retras în curte, era mai frig, dar era și ceva soare. Am nimerit (aveam un scăunel de lemn, pe care-l fixam unde voiam) lângă niște fire de ceapă – răsăriseră din oceagul pus în celălalt an. La picioare, descoperisem încercări de primăvară, ceapa scoțând capul mai din vreme din pământ.
Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.
Cum citim?
Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Într-un mediu torid, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. cartea Climate de André Maurois mi-a asigurat legătura cu partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut, în 2010, ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.
Romanele lui Anton Holban m-au determinat la frecvente comparaţii. În perioada monarhică, un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei, lua masa la terasa hotelului, purta haine elegante, achiziționa cele mai noi plăci de vinilin cu muzică elevată (clasică), pentru patefon. Totuși, personajul-narator, nu era deloc mulţumit cu propriul trai. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.
Am citit cândva Empire Falls de Richard Russo. Multă vreme am fost urmărit de atmosfera acestei cărți deosebite: firescul mediului era dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de către hotărâri politice picate din cer.
Ultima zi a anului… Nu am nici nostalgii, nici extaz. Sunt plat din punct de vedere sentimental.
Aștept Concertul de Anul Nou de la Viena, pentru că la televizor va fi un amalgam de muzici.
În cosmos, nu va fi nimic nou, că trecem noi în alt an. Pământul se va roti la fel ca pe vremea lui Caesar…
Starea de somnolență îmi e spulberată de bătăile în tobe ale așa-zișilor colindători. O dau înainte cu „țac-țac, căpriță, țac!”. Sunt un stres prelungit. Anul trecut au forțat poarta și m-am trezit cu ei în curte. Am ieșit și le-am dat un ban. Acum, dacă vor fi la fel de insistenți, voi ieși cu spirtul după mine.
Am vorbit cu Manuela (fiica vară-mii, n.m.). M-a sunat pe la 22,30. Deși aveam niște rapoarte de făcut, am discutat cu ea până la 00,30, după care mi-am finalizat rapoartele în jur de ora două. Mă doare capul de nu mai pot!
Ce a pățit, ieri, Manuela! A primit de la spital verigheta, cerceii și buletinul Otiliei. „Aura – îmi spunea plângând – îți dai seama că atât a rămas din mama? Am stat două ore la starea civilă să-mi dea actele. Niște murdari și întunecați la față și minte țipau la mine. M-au introdus într-o cameră de 2 /2 m și nici nu purtau mască. Dar știi că nu mă las! Ce aveți, domnule, de țipați așa la mine? Recunoașteți că ați avut covid? Normal că recunosc, dacă am avut! Mie îmi trebuie actele, pentru a-mi putea înmormânta mama! Aura, două ore am stat. I-au trecut zece diagnostice pe foaie. Eu am o memorie ieșită din comun. Că mama mă întreba cum iau numai zece la școală, pentru că nu stăteam prea mult să-mi învăț lecțiile pentru a doua zi. Uite ți le spun în ordine”. Într-adevăr (confirmă soră-mea), mi le-a menționat, în ordine, pe toate zece… „Cât mă costă formele de înmormântare? – 4400 de lei”.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
