„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără cruțare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne poarte spre deal,
unde câmpiile se deschid în fața noastră, fără sfârșit”.
„Oi!”, ai răspuns, surprinsă de chemare,
„Ai dreptate, vom străbate câmpurile
și, neapărat, să ne oprim la fântână,
sub acel copac înalt, unde umbra se strecoară blând”.

Florile aduse de tine în cerdac
săltau cortina de petale pentru albina zumzăitoare,
mereu prezentă în lanuri și aici,
în fața noastră, ca o enigmă care se desfășoară.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
La această remarcă, 
slujnica s-a trezit:
cu un zâmbet misterios,
a apărut, ținând șorțul strâns în mâini
și ne-a adus pâinici fierbinți,
rupt-am fiecare o jumătate
și le-am uns cu miere.

Eu am alergat după albina zglobie,
dorind să o prind, să ne dăruiască ea însăși mierea,
obișnuit cum eram cu jocurile vechi,
dar tu mi-ai șoptit:
„Bărbate, e vremea democrației”...

De la acea șoaptă blândă,
te-am numit stăpâna inimii mele,
a întregului univers pe care, cu trudă de sclav,
îl scoteam la suprafață din solul vremii,
așezând cărămidă peste cărămidă,
sub luminile zilei care ne binecuvânta.

„Ridică-te, o, iubito!” am strigat cu glas puternic,
„Trăsura ne-așteaptă, gata să ne poarte spre culmi,
unde dealurile ne cheamă”.

„Oi!”, ai răspuns, tresărind la auzul cuvintelor mele,
„cu adevărat, vom colinda peste câmpuri verzi
și ne vom opri la fântâna de sub copacul cel falnic”.

În cerdac, unde florile tale cu atenție erau așezate,
albina s-a așezat pe petalele fragile.
Așa cum Leonardo da Vinci ar fi cercetat cu uimire,
noi ne minunam de zborul neobosit al micii vietăți,
care se arată în lanuri întinse și acum, aici, împreună cu noi.

„Am uitat să ne punem miere pe pâine!”,
am rostit eu, iar vorbele mele au trezit slujnica,
pe care am și observat-o cu șorțul în mâini, în pragul ușii,
aducând pâinici calde, proaspăt coapte pe plită.
Le-am rupt cu grijă în jumătăți și le-am uns cu miere,
iar eu, năvalnic, am alergat după albină, s-o prind,
să ne dăruiască mierea ei dulce, ca un dar de la zei.

Dar tu, cu înțelepciune, m-ai tras de mânecă:
„Bărbate, e vremea democrației, s-a schimbat lumea,
sabia ruginită a căzut din mâna ta puternică”.

Te-am numit regina întregului meu univers,
căci
am ridicat împreună ziduri din cărămizi ale vieții,
așezându-le sub soarele zilei, piatră peste piatră,
întru slava casei noastre, cămin și fortăreață de neclintit.

„Hai, ridică-te!”, 
strig fără milă, 
„trăsura așteaptă pregătită să pornim spre deal”.

„Oi!” ai exclamat, când ai auzit... 
„Ai dreptate, peste câmpuri vom colinda 
și, neapărat, să facem un popas la fântână, 
sub acel copac înalt”...

În florile aduse de tine, cu dragoste, 
în cerdac,
ateriza aurul albinei. 
Ca Leonardo da Vinci, 
noi comentam despre abilitățile vietății zglobii, 
de a se face vizibilă și în lanuri și aici.
„Am uitat să ne punem miere pe felii!".
Constatarea mea a trezit slujnica de alături, 
care, nu știu cum, 
a venit, ținând șorțul în mâini, 
să ne ofere niște pâinici, 
făcute pe plită - erau calde - le-am rupt pe jumătate 
și le-am mânjit cu mierea din borcane.
Eu alergam după albină, să o țin de gură 
și să ne dea ea miere - mă învățasem cu argați mulți, 
dar tu m-ai oprit: „Bărbate”, mi-ai șoptit, 
„e vremea democrației. Spectrul tău a ruginit, 
ți-a căzut din mână”...

De la această replică, 
pe tine te-am numit stăpână 
a tot ceea ce universul vieții mele, din solul vremii, 
cu o lopată de sclav, scotea la suprafață 
și în luminile zilei cărămidă peste cărămidă așeza.

Aburii cafelei umblă prin cameră... 
Câteodată, 
trec printre ei și ajunge la tine silueta mea, 
ruptă din mireasmă.

Pretinzi ceașca de cafea lângă pat, 
acolo unde vrei să te mai dedai unui pui de somn.
Astfel, apare prima idee a ceea ce voi fi astăzi: 
somnul tău!
Și o cană de apă dorești...
A doua idee, 
căreia mă substitui, 
dar mai mult voi fi, 
pesemne, setea ta de viață...

Conceptele lui Constantin Noica privind „devenirea întru ființă” par a se concentra exclusiv asupra „carențelor lumii” – susține Ion Militaru în cea mai recentă lucrare a sa, Filosofia existenței defecte (Editura Institutul European, București, 2023). Cu abilitate analitică, Militaru (care identifică și definește termenii clasici prin care Noica interpretează lumea: „individual”, „determinații” și „general”) își transformă investigația într-un instrument hermeneutic, destinat în primul rând sieși, pentru a defini existența apolinică, prin sublinierea aspectelor deficitare ale acesteia. În capitolul inaugural, Ontologia existenței defect – despre rostul și natura exemplelor în filosofia lui Constantin Noica, Militaru dezvăluie cum se poate ajunge la caracterizarea unei societăți prin examinarea modelelor pe care aceasta le adoptă. Tema îi oferă prilejul de a expune noi fațete ale unor figuri emblematice ale lumii antice, precum Socrate și Platon. Despre Socrate, în particular, aflăm detalii prețioase despre maniera în care acesta a stabilit paradigma sinelui ca motor principal al propășirii individuale, precum și despre metoda prin care și-a șlefuit personalitatea și a influențat gândirea ulterioară: „Înainte de a deveni marele constructor al ideilor, în chip necesar, el este ascultătorul decent al semenilor. Pentru a ajunge la idee, el traversează cu atenția cuvenită relatările acestora despre nimicuri, opinii și convingeri comune, adică exemple”.

Ca succesor al învățăturilor socratice, Platon perpetuează ideile maestrului său, instituind bazele filosofiei occidentale. El își configurează sistemul filosofic, valorificând relatările despre sfârșitul tragic al lui Socrate. Acest demers îl surprinde pe Ion Militaru, care s-ar fi așteptat mai degrabă la o separare strictă a filosofiei de orice formă de artă, decât la o fundamentare a acesteia pe o narațiune. Această „eroare” de tinerețe a lui Platon ar conduce la anumite disonanțe în structura filosofiei și la confluențe inadecvate între stilurile sofist și beletristic, aproape la o disfuncționalitate în cadrul existenței reale, din cauza percepțiilor care ajung întretăiate la nivelul conștiinței cetățenești.

În capitolul secund, Existența defectă. O mutație necesară în filosofia lui Constantin Noica, Ion Militaru examinează, prin prisma uneia dintre soluțiile hegeliene – aceea a acțiunii ca modalitate de depășire a unui anumit prag –, viziunea profundă a gânditorului de la Păltiniș, care se aliniază cu teoria lui Blaga din Trilogia cunoașterii. În această lumină, Noica argumentează că, odată ajuns la treapta rațiunii, omul riscă să se prăbușească, în timp ce Blaga subliniază că urmarea exclusivă a căii paradisiace nu este suficientă pentru explicarea universului, deoarece misterele pot fi erodate. Mutația sugerată de titlul capitolului este, în esență, una dublă și implică: a) Necesitatea dislocării: noua transsubstanțiere. b) Ilustrarea unei posibilități: dislocarea în fapt.

În al treilea capitol al lucrării, Logică și existență defectă, care își are punctul de plecare în faimoasa dispută între Gabriel Liiceanu și Constantin Noica, în jurul interogației fundamentale: „Avem noi căderea să retragem dreptul la ființă celor care nu trăiesc cultural?”, Ion Militaru face o constatare plauzibilă: „Prima virtute filosofică a lui Constantin Noica a fost apetența pentru lumea căzută”. Pentru a-și susține afirmația, el se angajează într-o analiză extinsă a mai multor problematici filosofice, reexaminând concepte esențiale, precum ființa obscură a individualului, individualul din logică și silogismul existenței defecte, despre care afirmă, în continuare, că acestea nu sunt neapărat inovații recente, ci mai degrabă reconsiderări, în context contemporan, ale unor idei preexistente. Militaru configurează cu atenție circumstanțele apariției logicii pentru filosofie, oferind o perspectivă clară asupra rolului acesteia în comprehensiunea existenței: „Cel mai celebru silogism din întreaga istorie a silogisticii vine să spună ceva care nu privește idealitatea, nici îngerii și nici pe Dumnezeu însuși. Adevărul celui mai celebru silogism reiterează ceva care nu are nevoie de nicio intervenție a cerului sau a incursiunilor în lumea idealității. Defecțiunea existenței prin capătul de lume, moartea”.

Astfel, în viziunea lui Militaru, filosofia lui Noica se dezvăluie ca un dialog constant cu imperfecțiunea și fragilitatea existenței umane. Acesta descoperă în apetența pentru „lumea căzută” o virtute fundamentală, o capacitate de a se confrunta cu limitările și discontinuitățile vieții fără a recurge la evadări idealiste. În loc să fugă de realitatea contingentă, Noica o îmbrățișează, recunoscând moartea ca pe o componentă integrantă și inevitabilă a existenței, ceea ce conferă o dimensiune profund umană și autentică gândirii sale filosofice.

În concluzie, Filosofia existenței defecte reprezintă un demers hermeneutic de subtilitate, demonstrând coerența internă și actualitatea perenă a gândirii lui Constantin Noica.

Sub povara nopții, 
care cade ca un văl întunecat peste lumea pierdută, 
luminează slab farurile îndepărtate ale caselor, 
străji neputincioase în imensitatea unei pustietăți tăcute. 

Cerul pare o boltă adâncă și implacabilă, 
unde meșterul divin, 
ascuns în abisurile propriilor melancolii, 
a încrustat fărâme dintr-un vis sfărâmat. 
Acest peisaj nocturn, 
asemenea unei păsări mecanice, 
își duce drumul spre nicăieri, 
întruchipând zădărnicia oricărei speranțe.

Aurora, 
zeița blândă a dimineții, 
se ridică din umbra Olimpului, 
purtând în mâini o cupă vastă, 
însă roua, 
odinioară binecuvântare pentru flori, 
nu mai poate alina întreaga suferință a pământului. 
Lacrimile îi curg tăcute din ochi, 
stropind florile ca o ploaie rece, 
amintind de o suferință neîncetată. 
În acea tăcere sumbră, 
Eminescu întrezărește buclele aurii ale zorilor, 
atrase de o lumină pe cale de dispariție.

Chloris poartă cununi de trandafiri, 
ca și cum ar încerca să ascundă o rană adâncă, 
o cicatrice a timpului ce nu vrea să vindece. 
Ea nu mai caută fericirea, 
ci doar liniștea unei uitări definitive, 
departe de orice urmă de durere. 

Râul, 
în suferința sa eternă, 
suspină adânc, 
târând după el toate frământările, 
toate pierderile și sfârșiturile zilei. 

„Totul este doar un vis ce se destramă”, 
notez, în liniștea grea a nopții.

„Totul s-a risipit”, 
îmi șoptește Chloris, străină și singură, 
întinsă lângă mine, 
în această noapte nesfârșită.

Pasărea vrea să cânte, 
dar coșul de nuiele, 
care a cuprins toate durerile, 
se prăbușește în praf și ruină. 

Pe ape, 
purpura unui apus de speranță 
se naște și moare, 
iar fumul se ridică lent, fără direcție, 
despărțind cerul de pământ într-un vis sfărâmat. 

Ecoul nu răspunde iubirii,
ci căderii, 
iar luna, ca un lanț ruginit, 
scârțâie pe frunzele moarte.

Sub greutatea nopții, 
ce se lasă peste lume ca o pânză de plumb, 
strălucesc farurile caselor, 
lămpi care ard singuratice în întunericul nesfârșit. 

Un maestru din ceruri, 
ascuns în umbre, 
repară aripa, 
care se zbate în zborul mecanic al unei păsări robotizate, 
care poartă în plisc amintirea umanității în plină destrămare.

Aurora, 
stăpâna zorilor, 
se ridică încet din văile Olimpului, 
purtând, pe umeri, o amforă, 
dar roua nu mai ajunge pentru toate florile 
care îi cer alinare. 
Din ochii ei, 
curg lacrimi grele, 
stropind corolele ca sângele unei jertfe pierdute. 
În reflexia acestei suferințe, 
Eminescu a zărit buclele de aur ale zeiței dimineții, 
încercând să prindă, 
în cuvinte, 
lumina care se pierde în întuneric.

Chloris își pune cununi de roze pe fruntea albă, 
ca un strigăt mut într-un vis vechi, 
pierdut în labirintul unui timp rece. 
Ea nu mai caută mântuirea, 
ci doar o uitare liniștită, 
departe de orice suferință. 

Râul suspină adânc, 
purtând cu sine toate umbrele 
și toate morțile din fiecare zi. 
Privind spre cer, 
Chloris își vede straiul spulberat de păsări, 
un cântec ce dispare în ecou.

„Totul s-a destrămat”, 
notez eu, 
în tăcerea rece a nopții.

„Am pierdut totul”, îmi șoptește ea, 
strivită de goliciunea vieții, într-un pat de gheață.

Ca în fabulă, 
pasărea încearcă să cânte, 
dar totul se rupe, 
se prăbușește în praf și cenușă, 
un coș de nuiele care nu mai poate să țină nimic. 

Pe ape, purpura se naște și moare, 
fumul se ridică încet, în spirale tăcute, 
despărțind cerul de pământ. 

Ecoul răspunde căderii, 
iar luna, asemenea unui lanț vechi, 
scârțâie pe frunzele care se desfac, 
pedalând lent spre un final fără sunet, 
fără lumină, fără viață...

În umbra nopții, 
ce se încovoaie ușor peste tărâmul strălucitor, 
unde casele ard în luminițe ca stelele pe bolta cerească, 
Odobleja a dat viață mecanică unui robot, 
să umble prin odăi.

Aurora s-a ivit din poarta Olimpului, 
purtând o amforă, plină de rouă.
Bucle de aur străluceau în părul ei, 
atrăgând privirea ca un magnet, 
împletind în ele poveștile zeilor.
Când roua n-a mai fost de ajuns 
să adape toate florile ce-i ieșeau în cale, 
din ochii ei, s-au revărsat lacrimi,
ca izvoare de lumină, 
stropind cu tandrețe sânurile florilor, 
așa cum însuși Eminescu a văzut, 
din camera lui, 
cu ușa deschisă spre romantism. 

Chloris nu s-a lăsat mai prejos...
Din roze își făcea cununi, 
pentru fruntea albă ca zăpada. 
Nu mai căuta durerea, 
voia să-și piardă urma 
și să uite de chinuri. 
În locul zeiței, 
râul șoptea, 
purtând suspinele apei 
și toate imaginile ce se reflectau în val. 

Oglinda apei ardea în reflexii de lumină, 
iar fumul se ridica leneș spre cer, 
răspândindu-se printre rândurile privirilor obosite.

Ecoul răspundea nu iubirii purpurii, 
ci trosnetului de coș sfărâmat, 
un sunet al sfârșitului neașteptat. 

Deasupra, 
luna pedala ușor pe frunzele pădurii, 
purtând cu ea poveștile neîmplinite ale lumii.

Umbra nopții 
ca o tablă ușoară 
se încovoaie peste peisajul care iese din comun, 
prin becurile strălucind în case. 

Un meșter din cer a prelucrat tabla nopții 
și i-a dat forma unei păsări, la care, aplicat, 
conceptul lui Odobleja a pus-o în zbor, ca pe robot.

Aurora ieșise din ograda Olimpului, 
cu o amforă, pe umeri, 
dar, 
când roua nu i-a mai ajuns pentru florile toate din cale, 
a revărsat din ochii ei lacrimi 
și le-a adăugat „pe-al florilor sân" - a văzut Eminescu, 
dintr-un veac deschis spre romantism - 
pe el l-au atras, 
ca un magnet, 
buclele de metal rar, ale zeiței matinale.

Chloris nu se lasă mai prejos față de colega olimpiană. 
Din roze, își pune salbe pe fruntea ca de zăpadă; 
închipuie, la scara istoriei, portretul Albei-ca-Zăpada. 
La ce, oare, îi va fi trebuind să fie alta? 
Poate nu mai vrea să o afle durerea, 
ci să-i piardă adresa.

De acum, 
în locul lui Chloris, 
râul suspină, cu ape, cu tot ce ele răsfrâng. 
Când se uită spre cer, 
zeița își zărește blându-i supliciu, 
purtat în ciocuri de păsări. 
„Demersul a mers" - am consemnat...
„A zburat!" - ea însăși îmi șoptește, 
întinsă, alături de mine, în pat.

Ca în fabule, 
pasărea dă să cânte și coșul de nuiele, 
în care durerile mici ședeau pe ciuci, 
ori pentru că nu-i aparținea, 
ori, mă rog, va fi fost ceva neprevăzut, 
a căzut și, până jos, praf s-a făcut...

Pe ape, 
un purpur fantastic s-a născut: ardea în oglindire 
și fumul nătâng se răsfira în văzduh, 
printre șirurile privirilor plictisite.

Ecoul răspundea nu purpuriului de amor, 
ci trosnetului care anunța 
spargerea în țăndări a unui coș, 
picat din neglijența cuiva.

Pitită între cetini, 
veverița ronțăia alunele, risipite, cândva, 
de Grettel sau de altcineva, dintr-o poveste mai veche.

Ca un lanț de bicicletă, 
pădurea scârțâia, pe-ale cărei frunze, 
luna pedalează.

Am aflat, veste care m-a întristat, despre dispariția părintelui stavrofor, Mihalache Tudorică, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

L-am avut invitat în trei ediții ale emisiunii „Literatura la Craiova”.

Nu vorbisem niciodată cu părintele, deși, încă de pe vremea liceului, îl zăream trecând prin curtea bisericii Trei Ierarhi: îmbrăcat în ținuta de preot, părea îngândurat – cu siguranță, preocupat să deslușească sensul vieții, pe care, inspirat, să-l treacă în vreo carte.

În toamna anului trecut, l-am sunat, pentru a-l invita la emisiune. Mi-a confirmat, din prima, că va veni și va fi, la studio, înainte cu o jumătate de oră.

Ceea ce a spus în emisiune se poate urmări pe linkurile de mai jos, dar, la telefon, am discutat despre mult mai multe: „Domnul profesor, îmi zicea, vedeți ce lucruri interesante am vorbit la telefon, dar, mâine, cine știe dacă vom atinge profunzimea de acum, fiindcă depinde mult de dispoziția pe care o vom avea”. A avut dreptate, în sensul că, într-adevăr, nu am reluat ideile din convorbirea noastră, însă, oricând, indiferent de starea momentului, părintele era profund.

După un prim telefon, m-a sunat din nou, în jurul orei 21,00: am reluat unele subiecte, dar am simțit, undeva, nevoia dumnealui de a-și alunga solitudinea, chiar prin efemeritatea unei convorbiri telefonice; în plus, parcă voia să mă asigure că emisiunea va reuși – manifesta rafinament empatic.

După emisiune, mi-a oferit cartea de poeme, intitulată Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022). I-am promis că o voi prezenta în revista „Scrisul Românesc”. Evident, m-am ținut de cuvânt, iar domnul Florea Firan, directorul publicației, a avut numai cuvinte de prețuire pentru părintele Mihalache Tudorică. Mă uit la titlul cronicii mele și nu-mi vine să cred asupra cărui titlu premonitoriu m-am oprit: Poetul în fața lui Dumnezeu.

Ce îmi vine în minte, din vastele discuții, este secvența cu Iisus pe cruce. Părintele a descris-o într-un mod inedit. În fața morții, susținea părintele Mihalache, Iisus a fost copleșit de întuneric, de tristețe și de singurătate (din cauza firii de om, pe care Însuși Iisus o împărtășea); ideea aceasta mă urmărește… Sper ca părintele Mihalache Tudorică să nu fi trăit o asemenea stare, pe care numai Dumnezeu o poate surclasa. Și, totuși, dacă a avut-o, știu că părintele Mihalache Tudorică a fost demn și plin de curaj, închinându-se la crucea din suflet, pe care o purta și era convins că îl va înălța peste întunecime.