Lacul, 
a cărui oglindă strălucitoare 
triumfă asupra adâncului ascuns,
se arată ochilor drept cer de azur, 
pe care păsările de fier zboară, 
iar, uneori, se aude șuieratul parașutei, 
ca un fus care se rotește în văzduh.

Dar cine poate cunoaște mâlul roditor,
care adăpostește rădăcina nufărului? 
Ce pământ bogat și ascuns hrănește tulpina lui subțire, 
asemenea unei țevi delicate, 
ce duce seva vieții în petalele tremurătoare, 
care tresaltă pe apă, 
precum fusta balerinei în valuri?

Caut cu stăruință unealta ce mișcă barca pe lac
și aflu răspunsul în cuvintele lui Eminescu: 
este cercul alb,
care încearcă să se elibereze de propriile-i poveri, 
atunci când simte strânsoarea asupra sa. 

Niciun îndrăgostit nu poate 
să dezlege aceste noduri cu inima 
și să navigheze liber pe apele misterioase.

Lacul, 
a cărui oglindă triumfă asupra propriului adânc, 
apasă în sine cu alaiuri de nuferi.
Privit la suprafață, 
el este un cer albastru,  
pe care avioanele trec 
și, uneori, se aude parașuta ca un fus.

În ce mâl prosper și-a prins nufărul rădăcina, 
astfel încât, 
printr-o tulpină subțire ca țeava, 
aduce puteri în petalele tremurând ca o fustă de balet, 
uitată pe ape?

Caut instrumentul care mișcă barca 
și îl aflu la Eminescu: acesta este cercul, 
folosit de lac să încerce a se despovăra, 
când e destul de încorsetat; 
i-ar fi fost imposibil îndrăgostitului 
să o fi dezlegat cu inima 
și să fi navigat printre trestii, 
de-acolo de unde șerpii scot capete de ceară.

Privirea ta
s-a înălțat în văzduh, 
strălucind ca aurul sub mâinile bijutierului. 

Un cântec de pasăre a străbătut cerul, 
amestecându-se 
cu vârtejul neobosit al gândurilor noastre. 

Înaintea mea, 
eu ne-am văzut pe noi, 
umblând asemenea focului,
care-și hrănește flacăra din suflul vântului.

Eram acel foc, 
despre care filozofii antici au discutat îndelung, 
dezbătând de ce se avântă mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele. 

Într-o glumă, 
aș fi grăit către Platon, 
că pentru noi, cei de acum, 
flacăra își ridică fruntea 
să ne vadă cu ochii de jar.

Dar noi suntem focul, 
născut din bătăile inimii noastre, 
cum ar putea el să fie un dar al istoriilor? 

Privirea ta strălucea în aer, 
ca bronzul încins în topitoriile fierbinți
și cântecul păsărilor răsuna dulce, 
tulburând curgerea gândurilor noastre,
un râu de idei care ne învăluia, 
asemenea unei mantii divine.

Noi înșine eram acel foc sacru, 
care a stârnit dezbateri printre filosofii antici:
de ce tinde mereu să se înalțe către ceruri, 
acolo unde îngerii se descalță,
lăsând în urmă tărâmurile pământești, 
pentru înălțimi sublime?

În glumă, 
i-aș fi șoptit lui Platon
că, pentru noi, cei care stăm acum, 
îmbrățișați pe malul lacului,
flacăra se înălța deasupra timpului, 
traversând epocile, să ne lumineze sufletele.

Dar acest foc
este din inimile noastre născut,
cum ar putea veni  
din legendele vechilor ere?

„Umbra ideii dragostei voastre, cândva în cer,
se oglindea pe pământul altor vremuri”,
astfel ar fi rostit filosoful din grădinile lui Akademos, 
înțelept și pătrunzător...

Privirea ta s-a materializat în aer, 
ca bronzul în topitorii. 
Un cântec de pasăre a interferat cu fluxul, 
care purta gânduri. 

Noi înșine eram acel foc, 
despre care au dezbătut îndelung filosofii antici, 
de ce tinde mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele, 
pentru a pluti în eterul rece...

În glumă, i-aș fi spus lui Platon, 
care tot investiga un sens al presupusei taine, 
că, pentru noi, cei de acum, strânși în brațe, 
pe mal, 
flacăra se înalță, peste epoci, să ne vadă.

Dar focul acesta, 
umblând după oxigen, 
aparține propriilor noastre inimi, 
cum ar putea să vină din istorii? 

„Umbra din cer a ideii despre voi 
se preumbla pe atunci, pe pământul altei ere”, 
pare a se fi auzit glasul filosofului din Akademos...

(Va urma)

Câmpul vast se întindea în fața mea, 
nesfârșit și sterp ca deșertul Saharei,
cu puține locuri de popas, 
asemănătoare oazelor pierdute în pustiu.
Acolo, în spatele copacilor, bătuți de vreme,
am zărit lacul, ascuns ca un dar al zeilor, greu de dibuit.

Ochii mei, 
însetați de măreția lacului, 
au privit cu atenție împrejurimile,
dar doar o bătrână au găsit, 
așezată pe un scaun în apă,
răcorindu-se la mal, 
ca o nimfă retrasă din lumea zeilor.

Din Trabantul galben, 
asemenea unui car al unui muritor înțelept,
sări bătrânul cu slipul strâmb, un Romeo al vremurilor trecute,
uitându-și anii de glorie apusă.

Astfel își petrec zilele, ca niște jucării ale timpului, pierdute în rutină,
dornici să se țină de mână, dar prezența mea îi oprește; 
ei cred că acest mal le aparține, un tărâm ce nu-i de vânzare,
de parcă l-ar fi cumpărat odinioară, să nu deranjeze pe alții!

Au lăsat viața să treacă precum apele curgătoare
și acum se pretind stăpâni pe ceea ce nu pot fi niciodată,

Visează să domnească pe maluri ce nu le-au fost niciodată hărăzite.

Traversez câmpul 
și văd că opțiunile de popas 
sunt mai rare decât ploaia în Sahara. 

Ah! pomii aceia, 
gârboviți sub greutatea timpului 
și a pescarilor obosiți, 
maschează lacul...

Drumul, 
asemenea unui armăsar alb, 
undeva, a dat cu potcoava atât de tare în pământ,
încât a lăsat o amintire adâncă, 
pentru posteritate, evident.

Îmi ridic ochii înspre măreția lacului și ce văd? 
O bătrână așezată pe un scaun în apă, 
trăind visul unei vacanțe tropicale, fără pașaport.

Din Trabantul galben, 
căruia i se asortează decorul retro, 
sare bătrânul. Poartă un slip strâmb 
și are aerul unui Romeo, 
care și-a uitat chitara. 

Așa își petrec ei timpul, 
jucării stricate într-o rutină, 
parcă ar vrea să se țină de mână, 
dar prezența mea îi stânjenește.

Ei par convinși că malul acesta le aparține. 
Numai să nu irite restul lumii!

Au lăsat o viață întreagă 
să treacă pe lângă ei ca apa, 
iar acum pretind 
că sunt stăpâni pe ceea ce nu pot fi niciodată...

Traversez câmpul... 
Posibilități de popas sunt în jur, 
însă aride, ca în Sahara. 
În spatele unor pomi, 
încovoiați de vreme și de șezutul pescarilor,
dibuisem lacul.

Ca un armăsar alb, 
drumul își bate singur calea.
Undeva, într-un loc, a lovit mai tare în pământ,
cu potcoava și adâncitura amintește de moment.

Ochii mei caută măreția lacului 
și nu regăsesc decât o bătrână, care, ce sa vezi? 
Își pusese scaunul în apă, lângă mal și se răcorea. 

Din Trabantul galben, 
pe care-l aduce până la începutul umbrei de la pom, 
sare și bătrânul, cu slipul strâmb; 
se pomenește în sine un Romeo, 
care nu-și mai știe anii... 

După agresivitatea parcării, 
spui că își apără cu spada, cartonul mașinii, consoarta, 
care nu are treabă: dă și cu mâinile prin apă, se bălăcește.

Altfel nu au cum să-și piardă vremea, care i-a uitat, 
într-o anumită rutină: jucării defecte, 
care s-ar ține de mână, 
dar îi oprește prezența mea, 
na!
 
Ei tot cred că malul acesta le aparține 
și nu mai are nimeni voie să-l ocupe.
Să-l fi cumpărat, cândva, 
nu să irite și pe alții! 

Au lăsat o viață să treacă pe lângă ei, 
ca apa și acum se pretind stăpâni 
pe ce nu pot fi...

Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni, 
povestea ar putea suna astfel:

Plecatu-s-a el din șa, 
la rugămintea meșteșugită a prințesei, 
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul, 
„ca săgeata cu arcul!” - a observat ea, a râs 
și a dat bice bidiviului. 

Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci 
și mi-am retras piciorul din scara șeii, 
dar pe dată ce făcui aceasta, 
ea învârti hățurile cu iuțeală 
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.

Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc. 
Până la mărețul castel, 
aveam drum lung de străbătut, 
iar porțile se vedeau 
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins. 
Am început a păși sub soarele dogoritor, 
cu inima grea și apăsată, 
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.

Îmi amintii atunci de marele Alexandru, 
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul, 
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.

Din câte observați, 
prințesei i-am lăsat și eu prilejul  
de a mă vedea arc încordat, 
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”. 

„Dă-te jos de pe cal! 
să văd cum îți șade, în peisaj” - m-ai mințit tandru...
Te-am ascultat...

Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii, 
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!

M-ai lăsat în urmă...
Până la castel, 
aveam atâta cale de bătut, 
încât, în previziunea mea, 
porțile păreau un punct.

Am început să merg prin soare, destul de furios: 
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi, 
pe covorul de flori?”.

Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare, 
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert, 
pentru a potoli setea unui supus muribund...

De data aceasta, 
eram picătura care speriam arșița, 
cu ardoarea de a escalada zidul castelului 
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!

„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”...
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” - m-ai ironizat, 
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii, 
ca smaraldul, în aurul verighetei.