O, cum mă apasă absența ta, povară ce-mi rănește inima,
Precum trenul care pe șine așteaptă, fără vlagă să-și reia calea.
Când tu nu ești, parcă întunericul mă înfășoară, 
Sufletul mi-l strivește.

Faust, acela care și-a vândut sufletul înjositului înger,
Trăia în desfătare, cerând clipei să rămână în veci neschimbată,
Pe aceeași planetă ca a noastră, găsise un sens plin de dorințe,
Fără alt dar, decât un pact devastator, ce-l umbrea cu perene suferințe.

El știa că, dincolo de lumea aceasta, nu va mai avea nimic,
Nici sărutările iubitei, nici alinare.
La judecata finală, doar un suflet amintirile faptelor îi va purta
Și focul păcatului va îndura.

Dar eu, cel care nu mă vând, mai am o speranță,
Să caut în această viață doar ceasurile când ne întâlnim,
Fericirea mea stă în acele momente, o comoară prețioasă,
Când te regăsesc pe tine, iubita mea.

O, cântă-mi, Muză, 
despre suferința celui care-și poartă 
singurătatea ca pe un jug greu. 

Faust, 
acel muritor care și-a vândut sufletul îngerului căzut, 
iată, pe aceeași lume ca noi, 
și-a trăit viața în plinătatea ei, 
fără alt dar, decât un pact.

Dar Faust
știa că,
dincolo de tărâmul acesta, 
el nu va avea nimic din ce cunoaște acum 
și nici vreun loc pământesc, 
unde tristețea să-i fie alungată de sărutările celei iubite.

Când va fi judecat, 
va îndura doar prin suflul său focul păcatului...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, 
doar acele zile, 
în care să te întâlnesc, 
mângâierea inimii mele.

O, pentru mine, 
momentul absenței tale este greu de dus, 
el însuși pe sine se suportă cu dificultate; 
stă ca trenul pe șine 
și i se pare a nu avea energie 
să-și pornească structura mai departe, 
când nu are în vagoane întâlnirile noastre, ca niște lumini.

Faust, deși vândut îngerului decăzut, 
se bucura de tot ceea ce inima îi poftea 
și-i spunea clipei să rămână pe loc; atât de mult, 
pe aceeași planetă ca a noastră, 
îi plăcea să trăiască 
și nu avea nimic în plus față de noi, 
decât un pact devastator, 
care-l mai amenința, uneori, cu perenitatea chinuitoare.

Dar el, Faust, știa că, 
pe lumea cealaltă, 
nu mai are nimic din alcătuirea actuală 
și niciun context, 
în care tristețea să-i fie alungată de sărutări, 
îndreptate spre ființa cea dragă...

Ceea ce, la judecata de apoi, 
îl va reprezenta, 
un suflet supus amintirii faptelor, 
îi va fi străin, 
fiindcă nu va atrage după el 
mulțumirea firii cu strălucirea iubirii 
și Faust nu va îndura cu totul focul pentru păcat,
numai prin duhul insuflat 
(de către divinitate, la naștere)...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, doar ceasurile 
în care să te întâlnesc, 
fericite pentru mine.

O, muză, spune-mi povestea lui Diogene, 
cel care sfida legea muritorilor și, 
cu o lampă în mână, cutreiera cetatea! 

Cetățenii Atenei strigau: 
„Diogene, treci tu pe cântar!", 
dar el, cu dispreț în privire 
și înțelepciune adâncă, 
răspunse: 
„Nu de cântar e vorba, cetățeni...
Lumina care pâlpâie în lampă, 
din cugetul meu a fost aprinsă, 
scânteia fiind născută din izbitura cu zidul ignoranței; 
ea crește și reflectă, 
fără vicleșug și zgomot, 
lumina duhului meu, prin cetatea adormită”.

Auzind acestea, 
cetățenii răspunseră: 
„Te înțelegem, Diogene, 
dar face o probă, să ne arăți. 
Urcă-te într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece lumina ta în obiect”. 
Și astfel, 
în ochii celor adunați, 
Diogene urcă pe stâlpul de aramă.

Dar, vai! înainte ca istoria să-și facă jocul, 
mulțimile încep a râde, 
fără a aștepta dovada. 
Nu căutau să vadă înțelepciunea, 
ci doar să-l prindă pe filosof într-o postură ridicolă, 
să transmită lumii că Diogene pe stâlp s-a urcat 
și strigă ferm: 
„Străini de lege, 
eu pot să insuflu lumină fitilurilor uscate 
și minților voastre! Nu vă depărtați, priviți: 
deșurubez luna de pe boltă și o aduc în casele voastre”.

O, ce vremuri erau acelea, 
când lumea era naivă și rea, 
neînțelegând glasul adevărului! 
Cei de față au recunoscut: 
„Da, luna strălucește în vila mea”, 
iar Diogene, 
cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de această probă, 
coborî de pe stâlp și, cu pași grei, 
porni din nou pe străzile Atenei, 
preocupat doar de nevoia zadarnică 
de a se fi supus reacției unui fitil...

„Diogene, treci tu pe cântar”...
„Nu de cântar e vorba, cetățene, ci de felinar! 
Lumina pâlpâind în lampă, 
de la cugetul meu este aprinsă, 
pe care l-am izbit de zidul ignoranței, 
de la acea scânteie temeinică s-a pornit 
și e proporțională cu tot ceea ce în suflet port, 
fără șiretenie și zgomot; duc prin cetatea adormită. 
lumina duhului meu”.

„Te înțelegem, dar face o probă să ne arăți! 
Urcă într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece din tine lumina în obiect”.

Așa, în ochii martorilor, Diogene a urcat...
„Ha! Ha! Ha!”, au râs toți, 
fără a aștepta momentul confirmării. 
Pe ei mai mult îi interesa să-l ia în râs pe filosof
și apoi să transmită lumii că Diogene s-a urcat pe stâlp 
și s-a apucat de urlat:
„Străini de lege!”, 
într-adevăr le strigă, 
„eu pot să insuflu lumină fitilului uscat și minților voastre. 
Nu vă depărtați, priviți: deșurubez luna de pe boltă 
(între timp, se înserase) și o instalez în case”.

„Da”, au confirmat toți cei de față:
„luna strălucește în vile”...

El, cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de proba aceasta, 
s-a dat jos de pe stâlp 
și a pornit agale, din nou, pe străzi, 
preocupat numai de capcana în care picase, 
de a se fi supus inutil reacției unui fitil.  

O, muză, spune-mi cum, 
sub ramuri înflorite, 
ne aflam noi, 
ciugulind, ca două păsări, 
dramuri de fericire din inimi aprinse. 

Pomul ales străjer ne era martor mut, 
iar noi ne îndemnam unul pe altul să ne ascultăm pulsul, 
care bătea într-un singur ritm, asemenea valurilor mării 
care se-nalță și se prăvălesc laolaltă.

Ce aș fi fost eu fără tine? 
Aceasta m-ai întrebat, 
cu vorbe dulci, 
ca mierea din stupii zeilor. 

Ne-am fi dus traiul, 
precum niște sihaștri în chilii ascunse, 
unde șirul clipelor s-ar fi strâns încet, 
pe un fus nevăzut. 
Dar cine torcea acest fir al sorții? 
Oare vreun zeu, 
conștient de menirea noastră, 
țesea momentele de cunoștință? 
Sau, poate, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit și a fost dezarmat de vastitatea 
a ceea ce mâna lui a declanșat,
în clipa când destinul i-a fost dezvăluit?

Este greu de spus, 
dar astăzi, 
ne bucurăm de verdele cetinilor 
și de întâlniri fastuoase, 
ascunse de ochii lumii...

Împiedicați în florile din pom, 
pe care-l alesesem străjerul nostru, 
ca două păsări ciuguleam câte un dram din inimi, fericirea. 

Ne îndemnam unul pe altul 
să ne ascultăm în piepturi pulsul, 
care bătea la fel... 

„Ce aș fi fost eu fără tine? Nici nu știai!”, 
mi-ai spus...

Stăteam în vieți, 
ca în niște chilii vechi, prin care fusul vremii 
se auzea încet. 
Cine-l torcea oare cunoștea momentul cunoștinței sau, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit, când a vibrat menirea?
E greu de confirmat! 
Dar azi, indiferent de împrejurare, 
a ceea ce în existență ni s-a schimbat profund, 
ne bucurăm de cetini și de raze, precum și de întâlniri, 
pe ascuns... 

Drumul nostru se îndrepta spre Valea Crucii, 
într-o destindere senină, 
liberați de greutatea semnalului care până atunci se pierdea
printre tufișurile de pe marginea drumului, 
acum părea că ne urmează ca un câine credincios.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
unde un guguștiuc posac stătea contemplativ, 
cu aripile pline de umbre. 
Cumpăna fântânii, 
înclinată ușor spre dreapta, 
scârțâia sub pasăre. 

Deodată, ai fugit, 
ai luat-o la goană ca o zână zburdalnică, 
spre un mănunchi de busuioc înmiresmat. 
„Stai!”, am strigat după tine, 
„Mi-e sete. Nu am cană să beau, 
dă-mi apă rece din pumni”. 
Dar tu, cu un râs vesel și strălucitor, 
nu m-ai ajutat... Mi-ai făcut semn să te urmez, 
apoi ai dispărut în lan.

Impulsionat de un foc interior, 
te-am ajuns din urmă. 
Te-am trântit în iarba cea moale și verde, 
de parcă ți-aș fi dat brânci într-un ocean de smarald.

M-am aplecat îngrijorat, să văd ce ai suferit...
Cu o mișcare bruscă, 
m-ai tras mai aproape de tine, gâdilându-mă: 
„Unde te duci? Cum vei scăpa?” 
și te-ai agățat de mine; nici până astăzi, 
nu mi-ai mai dat drumul, 
când, tolănit pe terasă, 
număr boii, 
ale căror coarne aurite cad la porțile timpului.

Într-un timp, 
când zeii înălțau lumi 
și câmpurile verzi se întindeau ca mantii divine peste dealuri, 
Raiul însuși își găsise adăpost în Cleanov. 
Iarba moale se întindea peste coline, 
asemenea unui suflu plin de șiretenie, 
din pieptul unui zeu ludic.

Pe aceste meleaguri, 
ne purtau pașii spre Valea Crucii, 
liniștiți și fără griji, 
datorită semnalului de la telefon, 
până atunci pierdut 
printre tufele ce însoțeau drumul, 
acum pulsa fără întrerupere. 

Ne-am oprit lângă fântâna din vale, 
unde un guguștiuc posac găsise răgaz înaintea noastră. 
Cumpăna 
înclina spre dreapta, sub povara cântecului 
ce vibra în văzduh.

Deodată, ai fugit de lângă mine,
către un mănunchi de busuioc parfumat, 
ca o nimfă zglobie. 

„Stai!” ți-am strigat, cu sete arzătoare în glas, 
„N-am cană din care să beau. 
Dă-mi apă din buzele tale”. 
Dar tu, cu o prefăcută cruzime, 
mi-ai făcut semn că „Nu!” și ai râs cristalin, 
alergând iarăși, 
de parcă însăși Artemis te-ar fi îndemnat.

Nu ți-ai închipuit 
că te pot ajunge, 
dar ambiția mi-a dat aripi și, într-o clipă, 
ți-am pus piedică, 
trântindu-te în iarbă. 
Cu fruntea izbită de astre, 
mi te văietai: „O, ce stele verzi văd!”

„Nu te teme”, îți spuneam, cu meșteșug de orator, 
„singurul obstacol care te-ar fi putut răni 
ar fi fost coceanul sau floarea-soarelui, 
dar și acestea te-au cruțat!”. 

Arătându-mi cotul julit, 
mi-ai șoptit cu un glas plin de plângere: 
„Privește ce am făcut!”

Într-un avânt de îngrijorare, 
m-am aplecat să văd rana, 
dar tu, cu vicleșug și veselie, 
m-ai gâdilat: „Ia să văd acum, unde vei fugi?” 

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, 
nici până în ziua de astăzi, 
când, tolănit în jilțul meu pe terasă, 
aud boii fermei, 
lovindu-și coarnele aurite de zăvoare, 
ca niște creaturi, pline de măreție.

Iarba verde se întindea pe deal, 
ca o suflare de zeu buclucaș.
Pe aici, mergeam spre Valea Crucii, 
destinși de semnalul telefonului, 
care nu se mai pierdea 
în tufișurile de pe marginea drumului.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
pe care, înaintea noastră, 
poposise un guguștiuc posac.
Cumpăna stătea aplecată spre dreapta, 
de la greutatea cântecului răsunând în văzduh, 
din gâtul păsării menționate...

Ai fugit de lângă mine, 
înspre un mănunchi de busuioc.

„Stai! Mi-e sete. 
Nu am cană din care să beau. 
Ajută -mă cu buzele tale”, 
te-am implorat politicos.
Mi-ai făcut un fel de „sic!” din pumni 
și ai râs. 

Ai alergat din nou. 
Nu ai estimat că te pot prinde, 
însă eu, ambiționat de situație, 
chiar ți-am pus piedică...
Ai plonjat în lanul de porumb, 
ca un zmeu, pe bolta cerului.

O, ce stele verzi mi te plângeai că vezi.
„Singurul obstacol din calea ta este coceanul 
sau floarea-soarelui, 
însă le-ai evitat și pe acestea!” te asiguram, 
deprins cu oratoria momentană.

„Nu, uite ce am făcut aici!” mi-ai arătat cotul julit.
Îngrijorat, 
m-am apropiat de tine și m-ai gâdilat: 
„Ia să te văd eu acum ce faci? Unde te duci?”

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, nici până astăzi, 
când, tolănit în jilț, pe terasă, 
aud coarnele aurite ale boilor fermei, 
lovind în zăvoare.