Neo-România

Cu inima îndrăgostită de România și de Eminescu, încerc să-mi explic fenomenul…
Un fapt este cert: toate echipele prezente la Euro, nu au altceva de făcut, decât să joace! De aceea, nivelul este atât de ridicat.
Între spectatori și fotbaliști, s-a creat o legătură instantanee, pe care numai ei o trăiesc. Când băieții noștri au văzut peste 30000 de oameni, strigând necondiționat pentru ei, au dat drumul la picioare. Buni, răi – nu contează – , au pus suflet, au devenit egalii marilor nume – ei așa sunt văzuți de către suporteri, dar nici aceasta nu are nicio importanță în fața legăturii dintre ei, care este divină și nimeni nu poate interveni, este un tot al lor, care nu are cauză, este o lume care palpită pentru sine și pentru orice ar putea obține vreodată de la viața lor, care, în acest moment, a ajuns la un vârf unic, pe care, repet, numai ei, cei de la fața locului, îl cunosc. Ei sunt eroi. Vând, nevrând, ei se gândesc la Mihai Viteazul, Eminescu, Sorescu ș.a. – și atașamentul până la sacrificiul de sine, al acestor valori pentru cauzele noastre naționale îi animă, îi adună într-o puternică identitate.

A face hore tradiționale, sârbe, dansuri ca în vechime în centrul orașelor din Germania, arată o bucurie de nedescris, o emoție care și pe mine mă gâtuie la volan, când ascult știrile la radio, eu, care, de atâtea ori, mă autoironizez: ce va fi fost cu mine, de umblam pe străzi, în 94, alături de atâția concitadini, pentru a celebra victoriile sportive din SUA?
Dar acum este altceva, o stare mai decentă și, in mod paradoxal, mai entuziastă, o stare care spune ceva superior și numai cei care sunt acolo o înțeleg sau poate nici nu e nevoie de priceperea vreunui sens.

Este ceva revoluționar, o România a lui Tudor Vladimirescu, plecată să schimbe orânduirea, dornică de a-și instaura dreptul, dar nici aceasta nu e o explicație, fiindcă e prea terestră. Mi se pare că manifestarea de acolo nu are atomi, că este un eveniment smuls din cer, de români, pentru ei înșiși.

Acolo, în Germania, nu există decât o singură stare, aceea de a fi cu adevărat al țării, să vrei să fii numai în față, fără a-ți păsa de nimic și de nimeni, datorită certitudinii că lupii din teren nu trădează,

E o renaștere a ceva, a unui fenomen indescriptibil și pentru mine – în sfârșit, am dat și eu peste un fapt pe care nu-l pot explica, decât trăi, dacă aș fi, în aceste momente, în Germania.

În ochii altora

Când mă revăd, de cele mai multe ori, din întâmplare, cu vechi cunoscuți etc., aceștia îmi spun că sunt neschimbat… Măcar Cristi Isvoranu, într-un dialog în marginea unei manifestări, plusa: „Ești exact cum te știu eu, când eram elev și te-am văzut prima dată… Ai mai pus puțin pe tine, dar, în rest, ești neschimbat”… Cristian evoca un moment din 1996.
Despre altceva însă vreau sa scriu, conex și nu prea celor anterioare.
În anul 2019, povesteam unui membru în comisia de examen, ceva despre mine (am și uitat ce): „Abia la 49 de ani, cât am acum”… Interlocutorul (având sub 40 de ani) și-a dat o palmă peste frunte și a exclamat: „M-am dat dracu! Cât ai? Eu credeam că ai mai puțin decât mine! Ce mănânci, frate?”.
Eu sunt / voi fi fost, cum alții spun / vor fi spus, dar mie, într-adevăr, cel cu care discutam îmi părea de vârsta mea!  

Ultimul soare al toamnei (Variantă)

Emoția mă strivește
și, de multe ori, ca să-i scap,
gândul îmi zboară la raiul din Biblie,
acolo unde sufletele se odihnesc în brațele divine,
dar și în acel tărâm de pace,
mă văd pierdut, ca un rătăcitor în paradis,
acceptând, fără de voie, să-mi sară pe față
o picătură de smoală fierbinte,
din furca unui drac novice, nepriceput în chinuri,
care încearcă să-și învețe meseria de osânditor.

O, cât de ironică este soarta!
Chiar în locul sacru,
mă simt prins în lanțuri nevăzute,
aproape de flăcările mocnite ale îndoielii...

Dar, poate,
și în magma din cazane,
găsesc o alinare efemeră,
într-un strop de credință,
într-o licărire de speranță, care nu se stinge.

În adevărata mea căutare,
emoția, oricât de puternică și de apăsătoare,
nu poate înfrânge spiritul meu,
care se ridică din cenușă, înălțându-se
mereu, spre lumină, pace și mântuire.

La hora din sat

Dau o fugă 
să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,
prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine
în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.
Atunci, hora a încetat
și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele
audienței masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Așadar, de groaza înfierii am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le cade într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile asudate.
Nu mai au vreme să le așeze la loc,
îi solicită ritmul, tot mai înalt!
și rămân batistele în răsuflări, pe clape.

Vrere (Variantă)

Aș vrea să te mai țin captivă-n ochii mei,
cu nesaț te caut,
dar tu, rătăcitoare, te pierzi
prin spații străine,
fără aura
pe care o port în mâini,
pentru a prinde momentul,
să ți-o așez pe creștet.

Cum să te fur din ritmul tău de viață?
Nu am bidiviu să încalec,
să te răpesc într-o noapte,
toți sunt în herghelia ta -
i-ai prins, le-ai pus căpăstru.
Dă-mi unul și din șa am privi
lava de aur a raiului coborând,
din cer spre mine,
topindu-mi suferința,
așa, cum ai bate din palme.

Vrere

Aș vrea să stai mai mult captivă ochilor mei, 
cu nesaț umblând după tine,
dar tu,
nesăbuită cum ești,
îți faci de lucru
prin te miri ce spații străine,
în care descinzi, fără aura
pe care o port în mâini,
pentru a prinde măcar o dată momentul
și pe creștet să ți-o așez.

Cum să te fur din ritmul tău de viață?
Nu am bidiviu pe care să încalec
și să te răpesc într-o noapte,
fiindcă e în herghelia ta -
i-ai luat pe toți și le-ai pus căpăstru.
Dă-mi unul și am privi, din șa,
lava de aur a raiului cum o ia la vale,
din cer, înspre mine,
topindu-mi suferința,
uite așa! cum ai bate din palme.

Un capriciu al sorții (Variantă 2)

Este o scară mai profundă în lucruri
decât vârful catedralei...
Întors din viziuni extravagante,
gândul obosit coboară pe trepte.

Priveliștea sumbră,
mereu linsă de animale,
ca o rană...

Și acest catarg de vis,
sfredelind în suflet,
și trupul de sticlă topită
mă ajută să cred
că voi pâlpâi în biserica întunecată.

Agresat prea mult de nemișcare,
aș putea fi stors de lumină,
precum o lumânare...

Se ridică de pe cearceaf fotograful stingher.
Puiul de leu moțăie pe umerii babei.

Un capriciu al sorții (Variantă)

Un capriciu al sorții, vârful țuguiat al catedralei,
este o scară mai profundă în lucruri.
Întors din viziuni extravagante,
gândul obosit coboară lent.

Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale,
ca o rană în suflet.
Acest catarg de vis sfredelind în plagă
și trupul tău de sticlă topită,
totul îmi permite să cred
că voi pâlpâi în biserica întunecată.
Agresat prea mult de nemișcare,
aș putea fi stors de lumină,
precum o lumânare.

Caut răspunsuri în liniștea
care-mi șoptește povești,
înțelegând, în final, că
lumea se dizolvă în eterna uitare...

Un capriciu al sorții

Un capriciu al sorții,

vârful țuguiat al catedralei,

este o scară mai profundă în lucruri.

Întors din viziuni extravagante,

gândul obosit coboară.

Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale,

ca o rană în suflet.

Acest catarg de vis sfredelind văzduhul

și trupul tău de sticlă topită,

totul îmi permite să cred

că voi pâlpâi în biserica întunecată.

Agresat prea mult de nemișcare,

aș putea fi stors de lumină, precum o lumânare.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”