Cu inima îndrăgostită de România și de Eminescu, încerc să-mi explic fenomenul…
Un fapt este cert: toate echipele prezente la Euro, nu au altceva de făcut, decât să joace! De aceea, nivelul este atât de ridicat.
Între spectatori și fotbaliști, s-a creat o legătură instantanee, pe care numai ei o trăiesc. Când băieții noștri au văzut peste 30000 de oameni, strigând necondiționat pentru ei, au dat drumul la picioare. Buni, răi – nu contează – , au pus suflet, au devenit egalii marilor nume – ei așa sunt văzuți de către suporteri, dar nici aceasta nu are nicio importanță în fața legăturii dintre ei, care este divină și nimeni nu poate interveni, este un tot al lor, care nu are cauză, este o lume care palpită pentru sine și pentru orice ar putea obține vreodată de la viața lor, care, în acest moment, a ajuns la un vârf unic, pe care, repet, numai ei, cei de la fața locului, îl cunosc. Ei sunt eroi. Vând, nevrând, ei se gândesc la Mihai Viteazul, Eminescu, Sorescu ș.a. – și atașamentul până la sacrificiul de sine, al acestor valori pentru cauzele noastre naționale îi animă, îi adună într-o puternică identitate.
A face hore tradiționale, sârbe, dansuri ca în vechime în centrul orașelor din Germania, arată o bucurie de nedescris, o emoție care și pe mine mă gâtuie la volan, când ascult știrile la radio, eu, care, de atâtea ori, mă autoironizez: ce va fi fost cu mine, de umblam pe străzi, în 94, alături de atâția concitadini, pentru a celebra victoriile sportive din SUA?
Dar acum este altceva, o stare mai decentă și, in mod paradoxal, mai entuziastă, o stare care spune ceva superior și numai cei care sunt acolo o înțeleg sau poate nici nu e nevoie de priceperea vreunui sens.
Este ceva revoluționar, o România a lui Tudor Vladimirescu, plecată să schimbe orânduirea, dornică de a-și instaura dreptul, dar nici aceasta nu e o explicație, fiindcă e prea terestră. Mi se pare că manifestarea de acolo nu are atomi, că este un eveniment smuls din cer, de români, pentru ei înșiși.
Acolo, în Germania, nu există decât o singură stare, aceea de a fi cu adevărat al țării, să vrei să fii numai în față, fără a-ți păsa de nimic și de nimeni, datorită certitudinii că lupii din teren nu trădează,
E o renaștere a ceva, a unui fenomen indescriptibil și pentru mine – în sfârșit, am dat și eu peste un fapt pe care nu-l pot explica, decât trăi, dacă aș fi, în aceste momente, în Germania.