Conceptele lui Constantin Noica privind „devenirea întru ființă” par a se concentra exclusiv asupra „carențelor lumii” – susține Ion Militaru în cea mai recentă lucrare a sa, Filosofia existenței defecte. Cinci conferințe despre Constantin Noica (Editura Institutul European, București, 2023). Militaru identifică și definește termenii clasici prin care Noica interpretează lumea: „individual”, „determinații” și „general”. Cu o abilitate analitică, demnă de un fin cunoscător al filosofiei, Militaru își transformă investigația într-un instrument hermeneutic, destinat în primul rând sieși, pentru a defini existența apolinică, prin sublinierea aspectelor deficitare ale acesteia. În capitolul inaugural, Ontologia existenței defect – despre rostul și natura exemplelor în filosofia lui Constantin Noica, Militaru dezvăluie, cu o subtilitate rafinată, cum se poate ajunge la caracterizarea unei societăți prin examinarea modelelor pe care aceasta le adoptă. Tema îi oferă prilejul de a expune noi fațete ale unor figuri emblematice ale lumii antice, precum Socrate și Platon. Despre Socrate, în particular, aflăm detalii prețioase despre maniera în care acesta a stabilit paradigma sinelui ca motor principal al propășirii individuale, precum și despre metoda prin care și-a șlefuit personalitatea și a influențat gândirea ulterioară: „Înainte de a deveni marele constructor al ideilor, în chip necesar, el este ascultătorul decent al semenilor. Pentru a ajunge la idee, el traversează cu atenția cuvenită relatările acestora despre nimicuri, opinii și convingeri comune, adică exemple”.
Ca succesor al învățăturilor socratice, Platon perpetuează ideile maestrului său, instituind bazele filosofiei occidentale. El își configurează sistemul filosofic, valorificând relatările despre sfârșitul tragic al lui Socrate. Acest demers îl surprinde pe Ion Militaru, care s-ar fi așteptat mai degrabă la o separare strictă a filosofiei de orice formă de artă, decât la o fundamentare a acesteia pe o narațiune. Această „eroare” de tinerețe a lui Platon ar conduce la anumite disonanțe în structura filosofiei și la confluențe inadecvate între stilurile sofist și beletristic, aproape la o disfuncționalitate în cadrul existenței reale, din cauza percepțiilor care ajung întretăiate la nivelul conștiinței cetățenești.
În capitolul secund, Existența defectă. O mutație necesară în filosofia lui Constantin Noica, Ion Militaru examinează, prin prisma uneia dintre soluțiile hegeliene – aceea a acțiunii ca modalitate de depășire a unui anumit prag –, viziunea profundă a gânditorului de la Păltiniș, care se aliniază cu teoria lui Blaga din Trilogia cunoașterii. În această lumină, Noica argumentează că, odată ajuns la treapta rațiunii, omul riscă să se prăbușească, în timp ce Blaga subliniază că urmarea exclusivă a căii paradisiace nu este suficientă pentru explicarea universului, deoarece misterele pot fi erodate.
Mutația sugerată de titlul capitolului este, în esență, una dublă și implică: a) Necesitatea dislocării: noua transsubstanțiere. b) Ilustrarea unei posibilități: dislocarea în fapt.
Militaru dezvăluie complexitatea acestei mutații, sugerând că adevărata înțelegere a filosofiei noiciene necesită o abordare dinamică, capabilă să îmbrățișeze atât profunzimea ideilor, cât și potențialul lor transformator. În acest context, analiza sa devine un demers hermeneutic de înaltă subtilitate, demonstrând coerența internă și actualitatea perenă a gândirii lui Constantin Noica.
