M-am trezit pe scena unui amfiteatru... 
Cei din primele rânduri erau atât de arși, 
încât strigătul disperat le era cenușă: 
mi-au sugerat să plec mai grabnic, 
pentru că îi aprind cu prezența mea acolo 
mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei.
Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: 
Mai rămâi aici să ne amintim de spațiul casnic din fosta viață! 
Lumina prezenței tale, 
de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, 
este rece și atenuează dogoarea. 
Deasupra fiecărei tenebre, 
observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, 
separat de celelalte, 
în afara amfiteatrului. 
Exilul abia așteptat (în balonul Purgatoriului) 
avea cauză în rugăciunile celor vii. 
În sfârșit, mai este o șansă! 
Mai este, mai este, dar nu și pentru noi! 
Vocile răspunzând ideii mele aparțineau 
unor suflete îmbrăcate în manta de aur. 
M-am dus extaziat să le vorbesc. 
Căptușeala de plumb – am observat în apropiere –
le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, 
încât vorbele înseși nu mai plecau în plutire. 
În lumea de apoi, 
abstractul trăsăturii morale se materializează. 
Dialogul nu mai are nevoie de cod. 
Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, 
ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează.
A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika! 
acolo unde conversez, mă încadrez cu firea și specificul faptelor. 
În ecoul truismului respectiv, 
mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe 
de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. 
 
La granița cu lumea de apoi,
acolo unde există posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, 
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor, 
dintr-un viitor care-i împingea în dezastru, 
înspre un trecut luminos. 

La scrierea Sfintei Scripturi,
te-ai prezentat în fața cortului lui Moise?
Ce veșmânt purtai, de foc sau de apă?
Te priveau oamenii locului
sau doar profetul putea să te vadă?
Urmele pașilor tăi au fost șterse de apă,
ca visul de pe pergament? Le-a acoperit
vreo ființă muritoare cu sandala?

Câți boi ai pus în jug la carul Tău?
Au spart roțile vreo stea, în drumul glorios?
Ai ales destinația după vreun instrument
sau porumbelul folosit la potop
Ți-a arătat calea?

O, mă macin ca piatra
pe care a călcat adineauri un rob.
Neputința acestuia de a fi ce vrea
e mai adâncă decât marea.

La tocmirea Sfintei Scripturi, 
ai venit in fața cortului lui Moise? 
Ce strai aveai, de foc sau de apă? 
Se uitau la tine oamenii locului 
sau nu putea decât profetul să te vadă?
Urma pașilor tăi a fost ștearsă de apă, 
ca visul de pe coală? Ți-a acoperit-o 
vreun muritor cu a lui sandală?

Câți boi ai pus în jug la carul Tău? 
Roțile au spart vreo stea, în drumul Tău fălos? 
Ai setat destinația după vreun GPS 
sau porumbelul, folosit la potop, 
Ți-a arătat calea?

O, mă macin ca piatra 
pe care a călcat adineauri un rob. 
Neputința acestuia (de a fi ce vrea) 
e mai adâncă decât marea.

Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților 
că ești un moșneag proptit în baston, 
așteptând să treacă ziua, 
la poartă, pe bancă.
Seamănul nostru, oricare va fi fost,
cu partea-i de vis din alcătuire 
- cea de lut îl tot trage înspre târâșul 
inspirat de șarpele din cosmos  - 
a nădăjduit spre Tine, ca înspre un frate mai mare, 
deși nu i-a fost deloc ușor, 
dar Ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce, 
amenințat de vulturul care și pe Prometeu l-a ros, de la ficat, 
spre inima cu milă pentru fiara bătrână, om:
și a fixat o scară în suflet, spre cer, 
diferită de Turnul Babel, 
care în talpă îți era piron; cu fiecare închinare, 
întărită cu post, 
urca o treaptă spre istoria fără ani, 
care „Paradis” s-a numit.
Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit, 
nevăzând uscăciune, 
nici pe șarpele adormit într-un somn fals, 
în cine știe ce genune 
(șarpele-și arunca aiurea veninul 
care tocea bucăți din paradis, 
lăsând cratere în urmă, pe sub burtă).
Te-ai arătat în istorii, 
cu o falcă în cer și alta în pământ,  
supărat pe oameni -
o spune Sfântul Anton, 
care a reparat paradisul stingher, 
cu propria eroziune a genunchilor, 
împinși în podea, pentru îndelungi rugăciuni, 
de ceasuri întregi - îngerii i se adunau în spate, 
ca un șir de raze întruchipate.

Cetatea lui Dumnezeu 


Dumnezeu a avut grijă, 
de la început, 
să adăpostească bunurile care-l bucură pe El, 
într-o cetate, căreia i-a pus sigiliu viu la poartă -   vocea Lui, 
care, in fața hoțului, rostea să stea deoparte, 
pentru că nu are voie, decât prin credință, 
să pătrundă acolo, dar, vai! când am încercat și eu, 
după îndelungi rugăciuni și post, 
mi-a pus un străjer mâna în piept: I-auzi, că nu am voie!
Un rând în plus la rugăciuni îmi mai trebuia... 
Nu m-am mai întors în colibă, mi-a fost greu. 
Am preferat să pătrund prin vicleșug, precum Ulysses.
-Hei, Tu, Dumnezeu! Mă retrag de îndată... 
Am mințit,  
fără să fi știut că vorbele mă vor da îndărăt mulți pași, 
față de poarta mirajului stelar.
M-am trezit, împins de-o forță mută, într-un gol întunecat, 
dar în minte, aveam strălucirea cetății de care m-am depărtat.
Minciuna pe care o rostisem instantaneu 
(fiind spontană, nu recunosc să-mi fi aparținut), 
după imboldul căpătat, în urma stopării brutale, 
mi-a dat brânci într-un loc fără soare - bănuiam 
că nu aveam să mai văd răsăritul, 
dar am socotit că sunt în vecinătatea apusului cald de vară, 
lângă templu... M-am încurajat!
O sclipire de înger în cosmosul unde păream a fi - aripa 
i-a strălucit cât o albină – 
mi-a adus aminte de ceea ce mai aspiram să obțin: aur! 
Ori, să-mi fie iertat, 
râvna aceasta era înspre un păcat, al lăcomiei, 
de aceea m-am trezit propulsat la o distanță mai mare decât m-aș fi așteptat
față de cetatea lui Dumnezeu, de care mă apropiasem, întrucâtva.

Și-am luat-o de la capăt...
Mi-am cerut traiul obișnuit înapoi și mi-a fost dat, 
cum muncitorilor, masa, de către omul care i-a angajat. 
Prin sărutarea icoanelor, am început să mă ridic.
Între timp, 
cât a durat să mă adun, 
mai furam cu ochii lumina, pe înserat, 
din geamul caselor de la drum, 
am purtat trofee în suflet, 
precum umbra femeii trecând prin fața lumânării.
Când iar m-am prezentat la cetatea cu daruri, 
mi s-a reproșat că am fost tentat să mor din dragoste, 
de-a dreptul.





Bogăție 


Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, în creier, 
ca într-o cutie, 
astfel încât nici măcar un strop din câte poate oglinda reflecta 
nu mai am energia de a-l susține în inimă 
și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește în ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie...

Înzorzonat de lacăte și chei, 
ai mai umblat, Doamne, prin zare, ca Făt-Frumos. 
Când te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-ți privirea spre Tine, 
spre miezul de energie care te ține viu în timp, 
de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, 
pentru a descânta acele chei - să-ti cadă în nisipul fierbinte 
al deșertului 
(prin care ți-ai trimis cândva 
și fiul să dea răspuns la toate ispitele). Te mai odihnești, uneori,  
legând cămila de răcoarea oazei, ca un beduin. 
De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele 
de a te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, 
cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.  

La răsăritul primei luminări,
am pornit către oraș.

În trunchiul copacilor, se aud sevele...
Dintr-un astfel de vuiet,
floarea caișilor și-a arătat frumusețea.
Și cea a corcodușilor!

Inima mea rămâne
în întuneric,
ca o oglindă 
care nu a mai reflectat
chipuri senine.

La suprafață,
sunt ușor,
dar înăuntru, încărcat
de rana orgoliului...

„Viața merge înainte!" -
un moto nezdruncinat  
de nicio zi a prăbușirii lumii,
pe drumul timpului.

Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuiet, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte!” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului. 

În adâncul toamnei, când toată lumea se pregătea să-și ia hainele de iarnă din garderobă, domnul profesor apărea bronzat pe holul facultății… Îi admiram eleganța: ras proaspăt mereu, dat cu loțiune after shave fină, purtând sacou în carouri, cămașă albastră, blugi negri, curea de calitate, închisă de o cataramă mare.

Cam pe la mijlocul lui octombrie, domnul profesor mergea în Grecia – avea casă, într-un sat din nord: „Pe cuvântul meu! Toți de acolo mă cunosc. Abia așteaptă să mă vadă” – îmi mărturisea. „În fiecare curte, găsești câte o presă de măsline: ei își produc singuri uleiul. Eu nu știu cum au avut ideea de a transforma un fruct oribil cum este măslina crudă: știi ce gust are? Este imposibil de mâncat! Cine va fi fost primul cu ideea de a le culege și prepara coapte – ar fi meritat un premiu consistent”.

Îmi este dor de domnul profesor! Dacă aceste rânduri îl repetă cât de cât în fața dumneavoastră, înseamnă că moartea nu este un reper de nimic, decât unul de care să râdem: ce ne faci tu, moarte? Nu ne rupi dintre oameni: ei au suflet și minte – ca pe ei înșiși ne poartă în dialog și ne dau viață infinită. Folosește-ți coasa cât vrei: Ha! Ha! Ha! Pe toți n-ai cum să ne iei!

P.S.

Când am avut ocazia, am mușcat dintr-o măslină, pe care am luat-o direct din pom: ți se strepezesc dinții și e amară, seacă de tot, ca un dumicat de rumeguș.

Nu pot să dau buzna în butoiul meu,
fără să mă întreb: unde e toată lumea? 
Pe aleile orașului, cu o lampă aprinsă în plină zi, 
totuși, asigur o priveliște destul de stranie. Dar când cineva îmi zice:
„Pe cine cauți?", trebuie să admit 
că adresarea mea „– Un om!" – nu este chiar ceva ce auzi în fiecare zi.

Îmi place să cred că sunt pe picior de egalitate 
cu oricine mă întreabă aceasta, 
dar, de la o conversație pe subiect, 
prefer să mă abțin. Mă simt ca un meșter 
care încearcă să repare un motor cu unelte din alt set, 
iar faptul nu este atractiv.

Oricum,
butoiul este un fel de refugiu. Înăuntru e întuneric, 
dar măcar pot să cuget pe îndelete... 
Alerg înspre zorii 
altor aventuri, între cărți pe care le devorez în liniște.

Dar cine sunt eu cu adevărat? 
Mă gândesc la aceasta,
când mă duc la fântână să-mi potolesc setea. 
Noaptea,  
privesc luna și mă mir cum de pot fi atât de fascinat de cosmos.

Fântâna își aruncă apa atât de sus, 
că pare de neatins. Îmi aduce aminte de setea care m-a însoțit mereu, 
de când mă știu. Dacă aș fi putut să mă nasc fără ea, 
poate că aș fi fost un pic mai înțelept. Însă așa e viața, 
consider.

Negăsind un om adevărat afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți,

de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns –

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.