Domnul profesor, susținut de soția dumnealui, avea o părere foarte bună despre familia Bush:

-Față de familia Kennedy, care a acumulat blesteme, din cauza faptelor tatălui (Kennedy Sr., n.m.) – amestecul cu mafia etc. – , familia Bush este pozitivă, caracterizată de umanitate, îndrăgită în toată America.

Pe lângă aceste cuvinte, pe care mi le mai amintesc, figurau altele, tot la superlativ… Cu toate acestea, am încercat să mă refer la inițiativele hotărâte, cel puțin în domeniul spațial, ale lui John Fitzgerald Kennedy, despre care eu, din afara SUA, consideram că este foarte iubit. Nu mi-au recunoscut nimic! Au negat totul. Era opinia unor oameni care trăiseră, în mod direct, sub ambii președinți, fapt pentru care am luat aminte la cele pe care le-au enunțat cu atâta convingere.

Discuția a fost relaxantă, deloc în contradicție, nici nu s-a extins prea mult pe temă, aveam alte subiecte care ne priveau.

Una dintre povestirile domnului profesor era despre un fermier american, pe care l-a cunoscut cu ocazia unui eveniment cultural, sponsorizat de către acesta.

Din păcate, din această relatare – deși profesorul nara cu har – , nu mai rețin mare lucru, decât:

-Avea pistoale și pușcă, de pe vremea primului său strămoș, stabilit în America: erau expuse pe un perete.

(Va urma)

America este un pământ nesfârșit: mergi și tot nu-i dai de capăt. Este un platou infinit.

Dacă vrei să pescuiești, te înscrii… Vrei să prinzi somn… Păi numai somn prinzi.

Dacă nimeresc alte soiuri de pești în undiță și nu este acela pentru care s-a venit, pescarii îi aruncă în niște containere speciale.

Somnul are așa niște mustăți lungi…

-Ce se întâmplă cu peștele din containere?

-Este luat și folosit de către fermieri, ca îngrășământ.

(Va urma)

Domnul profesor (a locuit vreme de cincisprezece ani în SUA) îmi spunea despre America anilor optzeci – nouăzeci:

„Cei care trăiesc în rulote: campează în spații amenajate cu electricitate, canalizare, apă, gaze etc. Banii pe care-i câștigă de la spălatul vaselor, de exemplu, la un restaurant din apropiere, pe o singură seară, le ajung pentru cel puțin o săptămână.

În America, numai cine nu vrea nu găsește de lucru”…

(Va urma)

În vara anului 2000, am acceptat invitația domnului profesor. Astfel, în luna august, am mers în vizită.

Iată-mă la Ghermănești!

Ne-am decis, pe la mijlocul zilei, să facem o plimbare cu barca verde, din cauciuc, pe lacul Snagov (ne hotărâsem să pescuim, de fapt, dumnealui, pentru că eu nu am avut niciodată acest hobby).

Cu dificultate, am trecut de nuferii japonezi: soția scriitorului Geo Bogza plantase, prin anii optzeci, trei exemplare, de la care, atunci, în anul 2000, se ajunsese la un număr imens – chiar deveniseră o problemă, pentru că nu se mai puteau ține sub control – tulpinile sunt extrem de solide. La fiecare început de sezon, erau tăiați, în special, cei de pe lângă mal, dar fără niciun rezultat: sunt ca niște lănci în apă.

Cum necum, eram în barcă, pe lac. Domnul profesor, cum stătea în picioare, lansase undița. Eu, neavând nicio plăcere, decât aceea de a-i fi companion (pescarului experimentat), mă așezasem pe o pernă, care nu avea dopul fixat și s-a auzit răsuflând… Domnul profesor s-a panicat: își făcuse planul să înoate până la mal, dar ce fac eu, care aveam să învăț să înot la vârsta de patruzeci de ani, ori, în acel moment, în anul 2000, nu aveam decât treizeci, abia împliniți. Nu înțelegeam de ce se înfricoșase atât de mult. Într-o asemenea barcă, spațiul este foarte redus: poate, se teme să nu ne dezechilibrăm, dar de unde valuri, care să ne răstoarne? Undița nu mai era o preocupare, ci faptul de a ne salva, însă, de la ce?

Soarele mi se părea o șapcă de foc, dar nu-i nimic – mă voi răcori deîndată – începusem să-mi planific și eu salvarea, dar ce s-a întâmplat? Eram destul de calm, fiindcă nu descoperisem nicio sursă de pericol, precum nici profesorul, care, la fel ca Arhimede, a exclamat:

– Evrika! Perna de sub tine s-a dezumflat… Eu credeam că barca!

Nu știu dacă am adus vreun pește acasă, dar am văzut vilele tuturor personalităților din fotbal, vile înșirate pe malul lacului Snagov: domnul profesor îmi devenise ghid.

Atmosfera se înseninase – mă salvasem de pe… Titanic!

După ce s-au tras salve, în onoarea profesorului (a primit Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de ofiţer), doamna Elena, cea care l-a ajutat, în ultimul an, a venit lângă mine:

-M-au trecut fiorii, când am auzit salvele. Mi s-a făcut pielea ca de găină.

De fapt, cu toții am fost emoționați.

Medicul Bubenek, despre care știam din convorbirile frecvente cu domnul profesor, se afla, de asemenea, în apropierea mea: „Nu mai am și eu cu cine să schimb o vorbă!” – mi-a mărturisit, extrem de întristat.

Cripta a separat lumile…

---

Înainte de a ajunge la mașină, m-au înconjurat, cu fețe blânde, câțiva dintre prietenii domnului profesor:

-Dumneavoastră sunteți fostul student al lui Dan? V-am recunoscut din fotografiile pe care ni le arăta și despre care vorbea.

Mi s-au prezentat pe rând.

Mă simțeam ca în filmele americane, când niciodată protagoniștii, explorând fotografii ale interlocutorului, nu se gândesc la posibilitatea de a-i întâlni vreodată pe cei pozați, iar când faptul se întâmplă, surprinderea este mare, precum și avântul de a nu pierde momentul și de a-l marca, într-un fel uman, printr-o strângere de mână sau câteva vorbe de recunoaștere a unei calități (statut), de către ambele tabere.

Aseară, Iisus a pus piciorul pe lună și s-a uitat la pământ... 
Pe cei care l-au osândit sau l-au susținut, 
oare ii mai vede acum? Le ține în palmă sufletele, vorbindu-le,  
precum a cuvântat pe muntele Tabor? 
Veșmântul lui, 
în această zi de Înviere, 
este la fel de pur? Pânza de in va mai fi pierdut vreun ton, 
din culoarea-i albastră?

Dar aseară, 
l-am zărit pe Iisus: 
stătea pe un scaun din vechime, în praful selenar, 
mănunchi de raze se făcuse, 
pe când, din biserică, preotul ieșea cu lumina,  
aprinsă de la Ierusalim.

Am întins brațele spre Mântuitor, 
ca spre un fruct pe care vreau să-l mănânc, 
dar nu așa au procedat Adam și Eva? 
O astfel de idee m-a oprit să-l rup din cer 
și i-am cerut pe mine El să mă scoată din calea gândului, 
care mă pierdea într-o durere, 
de a nu avea nicio putere 
să rezist în fața necazurilor neașteptate: 
simțeam pumnul lor de maimuță, 
pregătit să mă desprindă 
și să mă înhațe ca pe un măr, din pomul meu interior - faptul reușise, 
de la prima tentativă. 

Cu mistria , 
Iisus îmi umplea golul din suflet, 
care se lățea, de la circumferința unui măr, cât era inițial, 
la aceea a unei găuri negre din cosmos. 

Din mine, trebuie să fi rămas o ruină, 
îmi spuneam, 
fiindcă zidirea nu o mai percepeam, 
dar, 
când m-am uitat în oglinda apei, 
pulsam de lumină și, în colțul gurii, 
mi se îndreptase un surâs, ceva...

Am părăsit puntea vaporului… Am traversat liniile de cale ferată, observând o șopârlă care sta la soare.

Am urcat pe la cetate: în stânga, la scară mare, se regăseau panouri cu fotografii – în special, despre Casa Regală a României, ai cărei reprezentanți, în timp, au trecut pe la Severin…

Două femei, relativ tinere, vorbind sârbește, își făceau selfie.

După o sută cincizeci de pași, am ajuns la Palatul Costescu (ce forță financiară a avut Teodor Costescu să ridice un astfel de palat și ce inimă, de a-l lăsa comunității!): o terasă, destul de lungă, marcată de umbrelele de soare, fremăta de oameni, dornici să-și petreacă ziua de Florii cât se poate de bine.

În latura dreaptă a palatului, este un spațiu în care se strâng scriitorii, pentru a discuta despre vreo apariție de carte etc. Am presupus că nu se află niciunul, la acea oră, acolo și mi-am văzut de drum.

Am explorat centrul: am identificat câteva puncte comerciale, de unde îmi puteam lua înghețată și prăjituri grecești, bunătăți pe care le-am planificat pentru seară.

Am mers mai sus, la una dintre terase, unde m-am și așezat: în jurul meu, țopăia un guguștiuc blând, obișnuit cu oamenii, pe care l-am și fotografiat. Precum am scris într-un text anterior, aici aveam să trăiesc experiența de a traduce unui chelner din română în… română, fiindcă nu știa ce înseamnă „cu predilecție”, ce fel de sortiment va mai fi fost acesta.

(Va urma)

I.

De ce Iisus nu vindecă toți orbii, ologii?… De ce este de preferat excepția, de ce nu totalitatea să beneficieze de minune, binefacere și vindecare? Asta ar fi întrebarea, în termeni secularizați, deși nu sunt sigur că la întrebările de acest fel, cu sursa în textele scripturale, se poate răspunde în limbajul și cu sensurile lumii secularizate.
Cred că minunile privesc cazuri singulare din cauza grijii de a nu perturba timpul și limitele stabilite pentru durata acestuia. Este ca și cum s-ar cere ca lumea să atingă vârsta care i s-a prescris înainte de termen. Nicio apocalipsă nu poate avea loc înainte de termen, deși în cursul lumii oamenii mor pe rând, iar generațiile la fel…

II.

O minune nu schimbă legea, este doar un caz singular, aparte, nu transformă și nu neagă direcția lumii. Dacă ar fi vindecat pe toți orbii, Iisus ar fi schimbat legea atunci când aceasta nu ajunsese la capăt. Or, cum spune El însuși, nu a venit să schimbe legea, ci s-o împlinească. Lumea nu ajunsese la capătul timpului hărăzit. Acesta este și sensul minunii: ceva contrar legii, dar care, în ciuda contradicției, nu este o negație și nici afectare. Putem dezbate o astfel de situație în literatură. Ceva de felul acesta are loc în Marile speranțe, romanul lui Dickens, ceva de felul minunii, atunci când personajul primește în chip miraculos un capital misterios.