De ce Iisus, vindecând orbul care a venit la el, nu a redat vederea tuturor de pe pământ, celor care aveau aceeași boală? Doar era Dumnezeu! Să fi fost credința „oarbă” prețul vindecării? Dar poate că toți orbii care s-ar fi vindecat, din toată lumea: dacă s-ar fi trezit că văd, deodată, și-ar fi dat seama că este o minune, că există cu siguranță un singur Dumnezeu (monoteism) – împreună cu vederea, prin forță divină, să fi primit și informația de a fi crezut în cine trebuie, nu în mai mulți zei (păgâni).

Se va spune: Iisus doar le-a arătat calea, dar ecoul minunii, pe acea vreme, când se circula și comunica atât de greu, se putea stinge la primul sat sau oraș; câți martori să fi asistat la minune? Desigur, Iisus era și om, se zbătea să înfrângă firea, să-i dea zorii redempțiunii (mântuirii), trăindu-i limitele, luptând în interiorul ei să o ridice din tentația păcatului, a traiului instinctiv, dar, totuși, era nevoie de mai mult, fiindcă tot prin forța cuvântului scris, a Bibliei, faptele lui extraordinare (în special, vindecările) au convins definitiv, în timp îndelungat, din păcate (mai precis, peste trei secole și…).

P.S. Aștept răspunsuri, în special de la filosoful Ion Militaru

La începutul anilor 90…

M-am trezit (și eu) invitat la… Calafat.
S-a organizat o ieșire pe Dunăre, cu șalupa.

Aveau să ne cânte câțiva lăutari, dintre care violonistul – un om blajin, lung și slab – a acompaniat-o (în tinerețe) pe Maria Tănase – despre marea interpretă, fiecare dintre noi am avut câte ceva de întrebat (răspunsurile au fost caracterizate de admirație, interlocutorul nostru parcă o avea în față și vorbea atât de sfios, ca despre o zeiță a pământului românesc).

Violonistul putea cânta, de acum înainte, oricum, pentru că nouă, celor care îi aflasem traiectoria profesională, improvizațiile sau rateurile ni s-ar fi părut execuții măiestre: doar a făcut parte din trupa Mariei Tănase! Și chiar avea probleme cu vioara (era destul de șubredă, din cauza vechimii) – se auzea încet, dar noi făceam liniște, pentru a admira arta interpretativă!
Când a răsunat o sârbă, cineva a inițiat hora, bătând cu pantofii eleganți , stil ciocate, în podeaua de lemn a șalupei. I s-au alăturat, pe trepte*, și alții (pe treptele șalupei).
Pașii aceia de horă îmi răsunau în amintire, când, zilele trecute, am făcut o croazieră pe Dunăre, la Orșova.
Despre acei oameni, știu ce s-a întâmplat: unii au ajuns la senectute, alții, în pământ, dar din podea va mai fi rămas ceva, un lemn măcar? Mai rezidă urma tocurilor undeva?

Scăldat în undele acestui paradox, de a dori să purced la plimbare pe o insulă, dar să nu înnoptez acolo, m-am trezit cu tânăra – slăbuță, cu ochelari de vedere – că îmi aduce porția de hamsi. Pe farfuria albă, peștișorii erau și mai mici decât mă așteptam, iar porția de mămăliguță – cât gura unei căni – se răcise (și peștii erau reci. Din această cauză, simțeam mălaiul, prin care fuseseră tăvăliți la preparare, destul de zgrunțuros). Oare atât de îndelungată să fi fost reveria mea? Cine m-a pus să umblu fictiv pe insulă? Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! ar fi exclamat Creangă. Am înghițit cum am putut primul fel, sperând la perfecțiunea celui de-al doilea: micii!

-Pot lua? m-a întrebat a doua tânără – o blondă mai durdulie: în timp ce ridica tacâmurile, am băut o gură de apă minerală și m-am uitat în jur. La masa din colț – destul de vastă – uniseră mai multe mese, erau adunate toate vârstele și încă se petrecea: era ziua cuiva!

Of! Au fost aduși micii! Erau la fel de reci, precum hamsi, de parcă s-ar fi supărat dacă nu ar fi ajuns și ei, dinaintea mea, cu același grad de temperatură – am tăiat din ei, pentru prima înghițitură: păreau cruzi, dar mi-am zis că nu se poate să fie – încurajare deșartă, fiindcă, ulterior, întreaga zi, am avut senzația de crud și de carne „vie”, pe limbă – îmi stăteau în gât.

(Va urma)

Așteptând meniul, aveam o pornire de a fi umblat pe insula Ada Kaleh: dacă nu ar fi fost scufundată, aș fi făcut o incursiune chiar atunci…

Temperatura pe vapor era ideală: presupuneam că pe insulă, clima ar fi fost blândă tot timpul, datorită fluviului, care ar fi anihilat canicula. Există unele teorii / scenarii, pe care le consider adecvate, de a construi orașe în apă, cu tot confortul, sub o cupolă uriașă de sticlă.

Imboldul, căruia nu-i puteam da curs în realitate, de a face o excursie exotică, mă izola de restul mesenilor: lumea pe care o nutrea imaginația mea era ospitalieră, cu moravuri și meșteșuguri specifice – nu ar mai fi trebuit să călătorești la Istanbul, pentru a te bucura de strălucirea vestmintelor sau de bucătăria turcească.

Oare cum ar fi fost să stai la umbra nucului bătrân sau chiar a unui portocal, acolo, pe insulă? Vuietul apei cum s-ar fi auzit?

Totuși, o spaimă – eu, cel puțin, care nu sunt insular, fiind născut într-o regiune de deal -, aș fi avut, mai ales noaptea: dacă fluviul ar fi crescut și ne-ar fi inundat? Teama aceasta, față de puterea apei, similară eului din Lacustră – o angoasă acvatică, ar fi fost permanentă și ar fi învins ambiția de a fi băut, dimineața, cafea orientală și de a fi mușcat dintr-o curmală.

(Va urma)

Nu am mai avut ocazia de a sta ceva mai mult timp în Turnu – Severin, precum zilele trecute…

Am ales un hotel la stradă, la aproximativ 300 de metri de centrul orașului (în realitate, cred că erau mult mai mulți).

Prima zi:

Am mers înspre Dunăre, pentru a lua masa pe vapor. În drum, am trecut pe lângă vestita cetate a Severinului, precum și pe lângă o pădure.

Severinul este un oraș extrem de liniștit. În multe momente crezi că nu este locuit.

Am ajuns destul de repede la destinație: am nimerit chiar în dreptul vaporului pe care scria Vraja Dunării – era cam singurul deschis, duminica, la prânz. Și era și destul de aglomerat. Am întrebat despre o masă liberă: „avem una, dar este rezervată!” (cum o mai veni și asta?). Mai departe, pe punte, am văzut vreo patru – cinci mese, care erau chiar libere, dar și în soare – nu se putea sta: soarele era destul de intens.

Am revenit în spațiul cu acoperiș… Între timp, se eliberase o masă.

Am comandat o porție de hamsi, la sugestia tinerei ospătărițe: „e foarte bună, cu mămăliguță și mujdei de usturoi”. A! inițial, nu puteam lua loc, pentru că tânăra, de altfel extrem de amabilă, nu apucase să șteargă masa: nu mai știa unde-și pusese cârpa.

Până la pregătirea porției cerute, m-am gândit la viața turcilor din Ada Kaleh: pe aici, trebuie să fi fost insula. Traiul le-a fost bun și era un spațiu exotic: puteai să cumperi alviță, rahat, halva, dulcețuri, baclavale, bragă etc. Din fotografii, reiese bunăstarea locuitorilor: bine îmbrăcați, răzimați de zidurile unor case mari, solide.

(Va urma)

Mă găsisem eu, prin anii nouăzeci și…, fiind student, să achit consumația: băusem o cafea și un suc. Domnul profesor m-a oprit, cu aceste cuvinte:

-Plătesc eu: sunt și mai bătrân și mai bogat decât tine!

Limba română mi-a creat probleme, aseară, la o terasă din Turnu – Severin.
M-am așezat la o masă, mai în margine. Luasem orașul la pas și mi se făcuse sete.
Am răsfoit meniul: m-am hotărât asupra unui Pepsi. Aproape în fugă, a venit un tânăr să ia comanda. Era îmbrăcat în negru – conform uniformei localului-, avea o barbă, cam mare pentru vârsta lui, dar… o barbă de filosof: ce doresc? Nu am ce face și-l întreb, din ce am observat în jur, dinaintea celorlalți meseni: „Aici, serviți cu predilecție, pizza?”. „Ce e aia? Ce e predilecție? Nu avem!” îmi dă replica pe loc și cu viteză. Am rămas și eu blocat, fiindcă, pentru prima dată, eram pus în situația de a explica sensul bietei locuțiuni adverbiale… Culmea este că în minte îmi veneau sinonime de felul: „predominant”, „prioritar”, „primordial”, „majoritar” – cuvinte numai de ordin „savant”, întrucât, repet, eram blocat. Am stins neînțelegerea: „Lăsați! Rămâne numai băutura răcoritoare, inventată de un farmacist american”… 

De inimă, 
erau înnodați doi saci de tristețe, 
dar, lângă tine, umbre au devenit; cu sărutul tău, 
ai șters și dunga de nor, care se înființa în cer, cu timiditate. 
Nu mai vorbesc de ecoul spectrelor, din supărări născute, 
care a rămas amuțit într-un gard.
O, am prins stele în mână,
când mă jucam, afectuos, cu degetele tale, în parc.

Despre ce să vorbim și noi? 
A! Să descriem ce vedem - e cel mai simplu fel.
Lebăda își plutește muțenia cu demnitate... 
Nici ramul prăbușit nu o perturbă din expunerea ei de alb...

Pe obrajii tăi, 
curg lacrimi, 
părându-ți rău de vremea irosită în valuri, 
când nu ai avut lângă tine umărul meu, 
pe care să-ți fi sprijinit capul.

Tot așteptând - cine știe ce, poate apusul cald -, 
ne-am trezit alertați:
sporit de lacrimi, lacul a inundat debarcaderul. 
Am alergat spre mănunchiul de bărci, 
dar te-ai împiedicat și ai căzut în brațele mele de gardă la starea ta. 

Of! Cucurigu! s-a auzit cocoșul din țarcul depărtat. 

Tot prin anii nouăzeci, împreună cu domnul Dan Cristea, la Galeriile Volard…

Aici, se refugia domnul profesor și toată lumea îi căuta compania (toată lumea: scriitori, profesori, redactori la radio etc.).

La masa noastră, s-a așezat un bărbat- nu mai rețin exact cine -, care vorbea atât de încet, încât ar fi trebuit să ai urechile antene, pentru a-i capta vorbele, dar, când a început să critice o anumită publicație, a ridicat vocea și, astfel, am avut și eu șanse să-l aud.

Eu, care cunoșteam opinia foarte bună a domnului profesor despre publicația respectivă, la care, de fapt, și colabora, mă așteptam să-l văd pe magistrul meu ridicat în picioare, erupând ca un vulcan… Aș fi luat eu cuvântul din solidaritate, pentru a susține ceea ce știam că domnul profesor apreciază, dar, la fel ca în taxi, am tăcut, lăsându-l pe dumnealui să intervină, dacă ar fi voit. Evident, nu l-a contrazis pe războinic: nu a spus nimic – nici da, nici nu- și-a văzut de treabă.

După ce interlocutorul respectiv a plecat sau noi ne-am ridicat și am părăsit localul – nici nu are importanță faptul -, nu am avut cum să nu-l întreb pe domnul profesor, deși aveam rețineri, de ce nu a luat apărarea „patriei”, eu, repet, suportând șocul discrepanței dintre ceea ce știam că domnul profesor prețuiește și lipsa de reacție.

-Dacă asta e părerea omului, nu i-o puteam eu schimba! mi-a răspuns calm și fără a fi părut supărat pe direcția aceea a conversației cu tăunul satiric.