Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean. Senzația de alunecare în trecut devine atât de pregnantă, încât spiritul muribundului cu adevărat ajunge în vremea pe care o vizualizează; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Ankhesenamon a fost o regină egipteană din perioada dinastiei a XVIII-a a Egiptului antic. Ea s-a născut în jurul anului 1348 î.Hr. și a trăit în timpul domniei faraonului Akhenaton, tatăl ei. Ankhesenamon este cunoscută în special pentru relația ei familială complexă și pentru evenimentele istorice care au avut loc în timpul vieții sale. Prințesa Ankhesenamon a fost inițial logodită cu unul dintre frații ei, Tutankhaton, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Tutankhamon după ce a devenit faraon. După moartea lui Akhenaton, Tutankhamon a devenit conducătorul Egiptului, iar Ankhesenamon a devenit regină. Cea mai cunoscută imagine a cuplului regal este statuia lor funerară, în care Ankhesenamon stă alături de soțul ei. După moartea lui Tutankhamon (în jurul anului 1323 a. Chr., Ankhesanamon a fost implicată într-o serie de evenimente neclare și enigmatice. Se pare că a încercat mariajul cu alt faraon, Ay, care a devenit succesorul lui Tutankhamon. Într-o asemenea femeie cu o personalitate excepțională, se dedublează protagonista cărții, în care noi intuim pe autoare (datorită preocupărilor în domeniul spiritualității).  

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice avute în acele etape revăzute: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi. De o asemenea lectură, îmbogățită de simboluri religioase profunde, publicul interesat trebuie să fie vast: când evocă propria copilărie, Ankhesenamon descrie jocurile specifice vârstei, la care participa cu frenezie în palatul familiei; în jurul vârstei de optsprezece ani, trăiește o adevărată poveste de dragoste (interzisă, oficial, din cauza stratificării sociale extrem de rigide a timpului), cu tânărul Fenon, iar la maturitate, odată cu așezarea în jilțul de conducere a regatului, dovedește abilități diplomatice.

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector pasionat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.

Benzile desenate românești au o istorie începând cu secolul al XX-lea, iar primele publicații de profil au apărut în perioada interbelică. În timpul regimului comunist, acest gen a cunoscut o perioadă de dezvoltare, dar și de cenzură și control guvernamental – susține Dodo Niță, în Preambul la Panorama benzii desenate românești (Editura PAVCON, București, 2021). Conceput în trei părți, volumul – ilustrat cu peste o sută de creații inedite – cuprinde douăzeci și două de interviuri cu unii dintre cei mai buni creatori români de bandă desenată.  Astfel, în partea I, sunt intervievați „doi artiști exemplari” ai domeniului: Sandu Manu, cunoscut pentru munca sa în industria benzilor desenate americane („cititorii din lumea întreagă ai comicsurilor găsesc tipărit pe coperta acestora numele lui”) și Puiu Manu, care, de curând, a realizat planșele la o adaptare după romanul Pilotul de pe Dunăre de Jules Verne. Partea a II-a, subintitulată Actualitatea benzii desenate românești, se bazează pe mărturiile de viață și de profesie, ale altor douăzeci de ilustratori, a căror activitate este vizibilă și apreciată de către public: Viorel Pârligras, Călin Stoicănescu, Carabal, Mircea Arapu, Costel BD, Dan Popescu, Alexandra Gold, Răzvan Chelaru, Grâce Pârvu, Daniel Danil, Cristian Ciomu, Daniel Eduard Buruiană, Gabriel Rusu, Șerban Andreescu, Vali Ivan, Gabriel Zăbavă, Ionuț Popescu, Xenia Pamfil, Mihai Timoșenco și Florin Purluca. Intervievat, la rându-i, de Maria Capelos, Dodo Niță, poate cel mai cunoscut critic și istoric al BD, vorbește despre pasiunea lui pentru acest gen și pentru literatura SF („am citit broșuri, împrumutate de la un prieten din cartier, Nicu Cuță, un pic mai mare ca mine, dar tare pasionat de SF”) precum și despre cultul pe care-l are pentru limba franceză (influențat de „niște numere din Vaillant, predecesoarea revistei Pif Gadget”). De asemenea, el numește eroii BD preferați: „când aveam 5 – 8 ani, eram atras de rățoiul Mac și maimuța Cocofifi, creați de genialele Livia Rusz și Lucia Olteanu. Apoi, între 9 și 14 ani, citeam cu nesaț peripețiile viteazului Dan Buzdugan, ale haiducului Miu-al-Florilor, ale detectivului – singurul din socialism – Dim Dunăreanu și ale cosmonauților desenați de Valentin Tănase. În studenție, eram fan absolut al personajului fantastic Fergonautul. (…). Astăzi, personajul meu preferat este Căpitanul Ro, desenat de maestrul Puiu Manu”.  

În concluzie, scena benzii desenate din România este vibrantă și în continuă evoluție, oferind o varietate de lucrări și talente care contribuie la diversitatea culturală și artistică a țării, iar Dodo Niță este unul dintre promotorii cei mai autorizați, atât prin acest volum captivant, cât și prin participarea la diverse evenimente și festivaluri din țară și din străinătate (care încurajează interacțiunea dintre artiști și public), precum Salonul Internațional de Bandă Desenată de la Timișoara, București Comics Fest, Lucca Comics & Games, Italia ș.a.

Întind mâinile în aer
și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob,
de unde ai fi privit în acel moment,
m-ai fi văzut pe mine, atașat discului solar
și atâta umbră, de la mine,
s-ar fi extins peste câmpuri
și peste șaua unui cal năzdrăvan.
Ca un Făt-Frumos aș fi aterizat în odaia ta,
cu bucăți de soare, pentru tine, în dar,
ca bijuterii fundamentale.
Aș fi revenit pe planetă,
cu un atribut de a privi, ca soarele
peste o seamă de lucruri,
a căror slabă vibrație se deplasa pe caldarâm ca melcul
și m-aș fi rostogolit în geamul tău,
în fiecare seară,
ca o mână de raze,
pe când m-aș fi aflat cu treabă, nu departe.

Ies țăranii să măsoare din privire
pământul pe care îl au de lucrat.
Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea
și a cântat.
Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat,
cum rămâne o linie
pe copertă, de la șifonare.

Pe cărările din lan,
merge luna în baston,
întrebată de gospodar:
-Nu ai obosit?
Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,
care așteaptă mâinile culegătorului
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile,
până în seară?

Printre noi, zboară zeci de păsări…
Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.
Ar fi fost culmea să cad iar din zbor
în brațele cui nu am vrut să stau.
Păsările fără minte au dus prea departe
coșul de nuiele,
în care am visat ca un pui,
depărtându-mă prea mult de sinele meu,
în care s-au însăilat melancoliile
întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.
În coșul, încrustat cu modele solare,
lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,
am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.
Când au văzut
că apucaseră să poarte în gheare lăcașul
unui exponent al altei specii,
păsările au dat drumul coșului,
înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,
vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.
Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea
și, astfel, m-am salvat de la destrămare –
am reconstituit pe cer strălucirea zborului.
„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,
când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –
a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase
și pe care l-au aflat din murmurul meu.

Trag o fugă
să-i scap pe lăutari de la extazul peste limită,
..

Pe umeri, m-a agățat o tipă necunoscută,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am strigat mai tare decât zarva muzicală.
Atunci, dansul a încetat
și lăutarii, eliberați de tensiune, au primit ropotele
mulțimii masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Deci, de spaimele unui dezastru am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le zboară într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile transpirate.
Nu mai au timp să le repună în buzunarul de la piept,
ritmul îi solicită, tot mai intens!
și batistele rămân în sufluri, pe clape.

-1929? se aude glasul mirat al femeii, care cerceta actul din fața ei, înmânat de atletul stradal de adineauri (total ridicol această tentativă de țăran! Voia cu orice preț să ajungă anterior mie – mă văzuse, al naibii! cu plicurile și s-a gândit el, în capu-i chel de sub șapcă, să mi-o ia înainte. Unde se va fi grăbit în halul acesta? La vârsta lui, era pensionar, deși cunosc foști colegi de școală de-ai mei care au ieșit deja la pensie, de la vreo 47 de ani. Halal stat!).

-Da, îi răspunde acest bărbat vânjos, cu o mână cât lopata de lată – o așezase pe marginea ghișeului. Tata are 95 de ani, dar el sapă toată grădina.

-Nu am mai văzut, în ultima vreme, niciun act (la cartea de identitate se referea) cu anul 1929! confirmă femeia, care, între timp, se ridicase de pe scaun, îndreptându-se spre nu știu ce… Aveți împuternicire? i se adresează concurentului de la Survivor.

De unde să dețină? Omul avea o singură preocupare: să dea iama în poștă!

-Atunci, completați aici – îl îndeamnă funcționara la ilegalitate: Să știți că mai durează la dânsul! are grijă să-mi pună și mie în vedere.

Al naibii om! Nici când a înțeles că mă grăbesc nu s-a dat la o parte, pentru a-și completa foaia și să mă fi lăsat înaintea lui, că la mine poate ar fi durat mai puțin. Doar alergase cu capul sub el pe stradă, cum să fie gentil? Știe el asta?

Am părăsit poșta. Pe stradă, în loc să mă fi gândit la ceva plăcut, încercam să devin un creștin bun: lasă-l, mă! îmi ziceam, că nu e de vină el, ci planificarea muncii la acest birou: Poșta română strică! Din patru ghișee, numai unul e pentru serviciile cu noi, clienții?

Pe de altă parte, mi se lipise de gând poza stranie a funcționarei: pantaloni cu figuri geometrice, păr roșcat și ușor înfoiat, precum și o față aproape acră, de Aglae Tulea.

Ieri, după multă vreme, am trecut pragul unui oficiu poștal, pentru a expedia un pachet.

Am parcat mașina ceva mai departe și am mers pe jos. La semafor, am observat, în dreapta, un bătrân care se dădea tânăr: era scurt și îndesat, purta șapcă muncitorească, ras în cap, îmbrăcat în haină de piele neagră – deținea un set de facturi și de alte hârtii în mână. S-a uitat la mine (care aveam, la rându-mi, un plic mare în brațe etc.). După ce a apărut culoarea verde (a semaforului), dându-și seama că am același drum cu el, a tulit-o de lângă mine. Am grăbit și eu pasul, dar am fi fost amândoi ridicoli dacă am fi făcut întrecere sportivă (de atletism) pe stradă, așa că l-am lăsat numai pe el să asude în probă.

Cu toate acestea, numai cu vreo patru pași a ajuns înaintea mea și a deschis ușa cu sete.

Înăuntrul poștei noastre naționale, erau patru ghișee, la care lucrau patru doamne, plus încă una, dirigintele de poștă, care, întoarsă cu spatele, buchisea de zor la ceva de-ale ei.

Bătrânul ridicol mai să bage capul cu tot cu șapcă într-un ghișeu, dar doamna de acolo, care cu siguranță avea probleme de comunicare – am crezut-o mută – i-a indicat prin semne ghișeul al doilea, spre care eram eu orientat și am și întrebat, destul de tare (față de șoptirea femeii), dacă într-adevăr pot trimite un colet; incinta părea a fi nu a unui oficiu poștal, ci, mai degrabă, o navă extraterestră eșuată, cu piloți care nu știu să vorbească nicio limbă pământeană.

(Va urma)