Suflarea oceanului înțepenea în pânzele 
înălțate de corăbieri mai presus de plânsetul 
nevestelor care, 
pe maluri, 
semănau luminii și deloc primejdiilor.
Poate într-o privire, 
se cuibărise disperarea. 
O astfel de undă, 
lansată din orbită, 
ajuta marinarii să sfredelească în viitor 
și-n depărtarea scurtă.

Valurile pătau cu albastru amurgul, 
care, în slăvi, roșu, în pomi, gri, 
stând la sfat cu malurile, 
se rușina și devenea roșu în obrajii 
pălmuiți de soare.  

Gods will come,
they will sublime illness with the nearness of their being,
they will transplant cells from Olympus,
theirs or even Hercules’,
who,
in Zeus’s chariot of fire,
ascended only with his divine form.
To tear him away from his wounds and restore him whole,
the gods gathered from the earth
the human atoms of Hercules.

There are beliefs that in Olympus,
the hero endures through celestial atoms.
Memory reconstructs his human part.
One glimpses his ribs enduring the scheming,
the flesh poisoned by the garment,
the arm writing theorems about Hera’s defeat—
often, Hercules strikes like lightning before the tents on the front.
On earth,
his clay form wrestled with its divine nature,
but, in conflicts with monsters,
embraced it.
Many saw him surging toward his immortality, written in his genes and history.

His deeds seemed a strong wine for humanity...

Vor veni zei, 
vor sublima boala cu apropierea ființei lor, 
vor transplanta celule, 
conservate în Olimp, 
de-ale lor sau chiar de-ale lui Hercul, 
care, 
în chinul pricinuit de Hera, 
a pierdut alcătuirea omenească - 
în carul de foc al lui Zeus, 
urcând numai cu plasma divină... 
Totuși, ca să-l recupereze întreg 
și să-l smulgă rănilor, 
zeii au adunat de pe pământ atomii de om ai lui Hercul - 
pe unii i-au așezat în cadrul ființei lui, 
pe alții i-au conservat, 
din jumătatea omenească să rămână ceva pentru binele muritorilor, pentru vindecare.

Sunt păreri precum în Olimp, 
eroul dăinuie prin atomii celești. 
În locul omului Hercules, 
a crescut amintirea lui 
(că avea configurație deplină de ființă 
și amintirea-l recompune)... 
Hercule se întrevede 
ca braț scriind teoreme despre înfrângerea Herei...
Pe pământ, Hercules era văzut în avânt spre nemurirea-i scrisă în gene și istorie, 
făptura-i de lut se lua la harță cu natura-i zeiască, 
dar, în conflictele cu monștrii, 
o îmbrățișa. 

Faptele lui erau ca un vin tare pentru umanitate... 

Vor veni zei, 
vor sublima boala cu apropierea ființei lor, 
vor transplanta celule din Olimp, 
de-ale lor sau chiar de-ale lui Hercule, 
care, 
în carul de foc al lui Zeus, 
a urcat numai cu alcătuirea-i divină. 
Ca să-l smulgă rănilor și să-l recupereze întreg, 
zeii au adunat de pe pământ, 
atomii de om ai lui Hercul.

Sunt păreri precum în Olimp, 
eroul dăinuie prin atomii celești. 
Amintirea îi recompune partea de om. 
I se întrevăd coastele suportând uneltirea, 
carnea otrăvită de haină, 
brațul scriind teoreme despre înfrângerea Herei - de multe ori, Hercul poposește ca fulger în fața corturilor de pe front.
Pe pământ, 
făptura lui de lut se lua la harță cu natura-i zeiască, 
dar, în conflictele cu monștri, 
o îmbrățișa. 
Mulți îl vedeau în avânt spre nemurirea-i scrisă în gene și istorie.

Faptele lui păreau un vin tare pentru umanitate...

In childhood,
the horizon stretched before me,
unburdened by the weight of any sentiment.
I ignored the shadows cast
on the ball waiting in the grass for a kick,
to leap through the air, like the nightingale.

I crushed lilies underfoot as I ran,
the gardens rejoiced
that a human age exports play
to the society of plants.

For the souls
that prefer the field in full vigor,
we would define wine as "a memory of grapes."

The silhouette of a bow (of someone destined
to straighten the empire)
dispels the clash of swords in its charge.

The coin describes in the air angles of decay,
under the eyes of a meteorologist
with the traits of a corrector of storm magnitudes.

The sigh of the forebears falls onto couches...

În copilărie, 
orizontul se prezenta dinainte-mi 
neconcurat de greutatea vreunui sentiment.
Neglijam umbrele care se răsfrângeau
pe mingea așteptând în iarbă un șut, 
să tresalte prin văzduh, ca privighetoarea.

Striveam în alergare crinii, 
grădinile se bucurau 
că o vârstă omenească exportă jocul 
în societatea vegetală.

Pentru sufletele 
care preferă ogorul în deplin elan, 
am defini vinul „amintire de struguri”. 

Silueta de arcuș (a cuiva însemnat 
să îndrepte imperiul) 
înlătură din iureș zăngănitul de săbii.

Moneda descrie în aer unghiuri ale decăderii,
sub ochii unui meteorolog cu valențe 
de corector al amplorii furtunilor. 

Oftatul înaintașilor se trântește pe canapele...  

A trip to Australia,
one I take in my imagination every Saturday,
alongside the Discovery channel.

A yearning for travel so intense
that it becomes a land within me,
a place where my closest friends tread,
those who still remain,
for some have forgotten my phone number.

I find contentment in the realms of birds
(writing in the cosmos
with blue waves about earthly landscapes).

Out of nowhere,
uncertainty troubles me:
I do not know if our field is free of husks,
so we can plow it.

În fiecare sâmbătă, 
urc într-un tren imaginar al mirajului, 
spre ținuturi de soare și praf – Australia mea de hârtie 
și ecran, pe care Discovery mi-o inspiră. 

Ținuturile despletite respiră sub cerul întins, 
iar păsările scriu în cosmos, 
cu aripi de cerneală albastră, 
mesaje despre umbrele care dorm pe brazde.

De undeva, 
dintr-un unghi nevăzut al gândului, 
se strecoară o șoaptă a anotimpurilor 
care se răsfrâng peste noi. 
  
Ogorul, poate gol, 
poate încărcat de coceni îndărătnici, 
așteaptă un plug care să-i mângâie coasta 
cu promisiunea semănatului. 
Îmi pare că pământul nu mai este doar al nostru, 
ci al îndoielilor care-l prind în lanțuri.

Dar în noi încă pâlpâie un dor de călătorie, 
un dor de a ne cufunda brațele în lutul visurilor, 
de a ara până când pomii vor cânta din nou 
din frunză.

O excursie în Australia, 
pe care o execut imaginar în fiecare sâmbătă, 
împreună cu postul Discovery. 

Un dor de călătorie atât de pregnant, 
încât în mine devine ținut, 
pe care își poartă pașii amicii mei cei mai apropiați, 
câți vor mai fi aceștia, 
pentru că unii au uitat numărul meu de telefon.  
 
Sunt mulțumit cu ținuturile de păsări 
(scriind în cosmos 
cu unde albastre despre peisaje pământene). 

Venită de nicăieri, 
mă preocupă incertitudinea: 
nu știu dacă ogorul nostru este liber de coceni, 
să-l putem ara. 

Tăblițe de lut vorbitor, cea mai recentă carte (subintitulată Antologie), semnată de Cristian – Liviu Burada, conține o metaforă pentru om, aceea de „lut vorbitor”. Semnificația este mai largă, datorită cuvântului „tăblițe” (Epopeea lui Ghilgameș – cea mai veche din lume – este scrisă pe tăblițe de lut ars). În antologia de față, autorul recuperează primele sale poeme („tăblițele” – care au însemnat buchiseala pe tărâmul liricii), alături de care a adăugat texte reprezentative pentru diverse etape ale creației lui.

În viziunea lui Platon, realitatea nu reprezintă decât o palidă reflexie a lumii ideilor pure, acolo unde se află adevărata esență a existenței. Pe acest fundal filosofic, poemul Tăblițe de lut vorbitor, care împrumută titlul întregii antologii, pare să actualizeze într-un registru poetic interogațiile fundamentale asupra relației omului cu divinitatea. Polisemantismul versurilor deschide o gamă largă de interpretări asupra limitelor ontologice: „Dumnezeu a ațipit cu cartea în mână / Putem să citim şi noi povestea / Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori”. Omul apare, în acest context, drept imitator al divinității, un demiurg secundar. Dar această capacitate creativă a lui este însoțită de ambiguitate (este darul imitării un gest de comuniune cu divinul sau un act de subtilizare, de însușire temerară a unui atribut care aparține exclusiv Creatorului, știința de carte?). Tăblițele, simbol al cunoașterii și al scrierii, evocă tocmai pendularea între inspirația sacră și tentația profană. Ele poartă semnul dorinței de a fixa ceea ce este efemer, de a capta o frântură din fluxul divin în contururile imperfecte ale existenței umane.

Dacă Dumnezeu, odată ce începe să dicteze povestea, nu mai poate opri desfășurarea evenimentelor, întrebarea despre sensul cunoașterii se impune cu acuitate: de ce ar trebui să știe omul, în prealabil,  propriul destin, dacă oricum nu poate schimba nimic? Aceasta trimite la un paradox esențial: cunoașterea nu anulează cursul faptelor, dar nici nu îl face mai ușor de îndurat. Ea există, mai degrabă, ca o probă a libertății interioare a omului, de a interpreta ceea ce i se întâmplă, de a se apropia sau de a se îndepărta de sursa Dumnezeu. Astfel, poemul Tăblițe de lut vorbitor reflectă drama condiției umane, prinsă între fascinația pentru cunoaștere și ireversibilitatea destinului. În actul scrierii, fie că este privit ca inspirație, fie ca imitație sau îndrăzneală, se află întregul sens al umanității: încercarea de a traduce misterul în cuvinte, chiar acceptând că această tălmăcire nu este decât o umbră a ideii originare.

Odată rostită, sub forma logosului – expresie a gândirii și intenției supreme –, această poveste, care este despre sclavii de la galeră, instituie un determinism ireversibil, din care nimeni, dintre cei cuprinși în această paradigmă cosmică, nu se poate sustrage. Totuși, într-un gest de un antagonism remarcabil, poetul inserează speranța, cea din cutia Pandorei, într-un cadru definit prin absența orizontului, atât în sens literal, cât și metaforic. Această intervenție conferă o dimensiune salvatoare unui spațiu ce părea destinat iremediabil deznădejdii: „Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori / Când nefericirea poate părea fericire / Băltind în galerele sclavilor cărora speranța / Loc de putere nemărginită le ține / Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran / Cum nuferi tămăduitori în pestilențiale mâluri / Tăblițe de lut năclăite de privirile celor dinainte / Tăblițe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre”.

Speranța se conturează ca un laitmotiv, devenind liantul între trecerea timpului și aspirația spre regăsire. Dacă pentru Ion Creangă, miracolul era modul în care mămucii îi reușea finalizarea unui produs culinar, precum închegarea piftiei, pentru Cristian Liviu – Burada, acesta este strâns legat de dorința de a descifra numele adevărat al zilei care se duce în neant – un neant care, pentru majoritate, este ireversibil, dar, în poemul Bumerangul sau un adevăr cu mama,  reprezintă doar o paranteză în așteptarea unei reîntoarceri.

Mai presus de taina zilei care se irosește în necunoscut, ceea ce pe autor îl copleșește cu adevărat este absența cuvântului mamei – acel cuvânt care traducea esența vieții într-o formă accesibilă și clară. El evită să numească ziua care a marcat această pierdere, de parcă o denumire ar conferi eternitate acestor 24 de ore, suspendate între durere și speranță: „Voiam să vorbesc neapărat cu mama / Care nu mai era de aceeași parte a oglinzilor cu mine / În vreme ce păsări sau zile zburau către apus / (cineva le zvârlea ca pe bumeranguri / Așteptându-le să se întoarcă foarte cuminți / Către mâna aceea ocrotitoare) / Eu doar voiam s-o întreb pe mama / Ce zi era atunci cu adevărat / Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr / Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic / Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate / Ca pe un bumerang răvășit / În mii de alte bumeranguri spre apus / Cu speranța că vreodată se va întoarce la mine / Cu numele ei adevărat cu tot” (Bumerangul sau un adevăr cu mama).

Volumul Tăblițe de lut vorbitor propune un dialog profund între om și divinitate, un parcurs poetic care împletește cunoașterea cu introspecția. Cristian-Liviu Burada reușește să transforme efemeritatea existenței într-o poveste care depășește timpul, un testament liric al încercării omenești de a înțelege mediul și de a da sens vieții.

Prin metafore complexe, pendulând între sacru și profan, poetul explorează limitele ontologice și puterea logosului. Această antologie este, în esență, o invitație de a descifra nu doar textul, ci și propria noastră poveste scrisă pe tăblițele fragile ale timpului.