Mă uit la o fotografie. Craiova veche.
Trei bărbați tineri stau în prim-plan, foarte aproape de aparat, 
parcă ne-ar privi chiar acum,
iar oasele lor, 
de multă vreme, 
nu se mai știe pe unde sunt.

Un suport atât de fragil precum fotografia,
pe care o puteau mototoli în palmă
sau rupe și arunca definitiv la gunoi,
le-a supraviețuit.

Ei sunt demult în lumea celor drepți
(drepți doar prin poziția din sicrie).

Nimeni dintre privitori nu-i cunoaște,
nu-i poate identifica,
dar ei zâmbesc din fotografie către noi.
Dacă le-ai fi spus atunci că, în anul 2025,
vor fi văzuți la televizor
— care nici nu fusese inventat —
de sute de mii de oameni,
nu ar fi crezut.

Anul nostru, acesta de acum,
căruia la noapte îi vom da brânci în istorie,
li s-ar fi părut de domeniul fantasticului,
ireal că va ajunge vreodată pe pământ.

Așa cum nouă, astă-vară,
dacă ne-am fi gândit la Revelion
și l-am fi rostit într-o convorbire pe țărm,
ni s-ar fi părut atât de depărtat;
iar azi, vara trecută
e deja departe, imposibil de recuperat,
imposibil de retrăit.

În timp ce Revelionul de acum
așteaptă să fie consumat de noi,
cu toată bucuria
că am mai apucat un an
să-l adăugăm la zestrea noastră de fatum.

Arhetipul vetrei și memoria ludică

de Dan Ionescu

Sub titlul Regele balului (Editura PRUT, Chișinău, 2025), Lucreția Bârlădeanu își organizează materia narativă într-o formulă de „roman nonfictiv”, etichetă care dezvăluie imediat filonul originar al cărții: viața însăși, trecută prin filtrul unei conștiințe care selectează, ordonează și conferă sens. Textul se abandonează fluxului biografic, dar, în același timp, se supune unei discipline a construcției: cinci capitole, flancate strategic de un Preambul și închise de un Epilog, semn că experiența existențială este asumată ca materie literară supusă formei.

Ca manieră, ​romanul, prezentat pe coperta a IV-a de către Nicolae Negru („Cronica familiei Bârlădeanu reflectă, dintr-un unghi personal, credibil, realitățile din perioada ocupației sovietice”), se înscrie în canoanele modernismului analitic: narațiunea se relatează la persoana întâi, iar autoarea instituie un personaj-martor, a cărui perspectivă subiectivă devine unicul filtru de legitimare a lumii. Memoria involuntară și timpul subiectiv — cuceriri definitive pe care Marcel Proust le-a impus prozei universale — devin principalele instrumente de sondare a conștiinței.

Totul germinează dintr-un detaliu de o simplitate aproape ritualică: actul de a coase o haină. Un fir rebel, desprins din țesătură, devine declanșatorul unei anamneze profunde. Cu fluența talentului, Lucreția Bârlădeanu reconstituie trecutul casei natale: „Casa în care locuiam în copilărie cu părinții și bunica după mamă era, pentru vremea aceea, destul de mare și impunătoare. A fost construită odată cu biserica din sat și, dacă o raportez la un reper de civilizație modernă, constat că era de-o seamă cu Turnul Eiffel. Această asociație mi-a dat un soi de mândrie inexplicabilă. Ce vreți, asistase și neamul meu, acolo, în câmpia Sorocii, în Estul îndepărtat, într-un fel anume, chiar dacă în mod pasiv, la un act de cultură universal”.

Lucreția Bârlădeanu nu este străină de acea vis comica a spiritului moldav. Centralitatea simbolică a cuptorului este evocată ca un laitmotiv de neîndoielnică sorginte în Amintirile lui Creangă. În viziunea autoarei, cuptorul încetează să mai fie un simplu obiect utilitar, devenind un spațiu al sacralității intime și al magiei cotidiene. În ungherele tainice ale dulapului de după vatră, se regăsesc staniolurile bomboanelor de ciocolată — firave relicve de argint ale unei copilării edenice: „Prichiciul înalt al cuptorului era tocmai bun de suport pentru cutioarele cu diferite mărunțișuri foarte importante, printre care cea mai valoroasă era o colecție cu hârtiuțe multicolore de argint, taaare frumoase, în care fuseseră învelite cândva bomboanele gustoase de ciocolată, ce se topiseră, vai!, incredibil de repede în gura mea”. Însă cuptorul devine, pe rând, podium și altar, scena improvizată unde viitoarea scriitoare își exersa vocația de interpretă a melosului popular: „Cuptorul a fost și prima mea scenă pe care am debutat în calitate de cântăreață. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că sunt o mare vedetă”; „Vai de urechile și de răbdarea celor care mi se nimereau spectatori! Cea mai îngăduitoare era, totuși, mama, dar exista și în cazul ei o limită. Dacă exageram, era nevoită să fluture coada măturii tocmai în momentul când eram în așteptarea aplauzelor furtunoase”.   

Nu lipsit de importanță este și rolul cuptorului de asylm protector. În momentele de cumpănă ale micilor abateri infantile, vatra se metamorfoza într-o cetate a tăcerii, locul de retragere unde copila căuta ispășirea și adăpostul: „Cuptorul era locul ideal unde mă puteam retrage după ce făceam vreo boroboață și simțeam că plutește în aer pericolul de a fi pedepsită. Știam că, pentru a evita cine știe ce deznodământ nefast, nu era loc mai potrivit decât fundul cuptorului”.

Drumul devine receptacolul unei incursiuni mistice. Datorită legăturilor invizibile care guvernează ființa, scriitoarea recuperează efigia bunicii paterne, figură de mult strămutată în regatul umbrelor, dar care subzistă în structura intimă a nepoatei prin forța unui atavism implacabil. Comuniunea de dincolo de abis își află punctul de incandescență sub vraja muzicii lui Chopin. Notele compozitorului trezesc în conștiința scriitoarei ecourile sângelui ei polonez. Absența fizică a bunicii se preschimbă într-o prezență spirituală tutelară; identitatea însăși este o melopee a originilor, descifrată prin intuiție și venerație. Genealogia se mută din registrul faptului în acela al rezonanței interioare, iar trecutul devine o realitate vie, trăită prin cultură și muzică.

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, construit pe o serioasă ciclicitate epică, funcționează aici ca model latent, ca o matrice narativă care orientează sensibilitatea autoarei. Nu întâmplător, drumului — element axial al epicului – i se consacră un capitol distinct. Realul se deschide către o zonă de penumbră mistică, unde experiența se încarcă de reverberații afective și simbolice.

Lucreția Bârlădeanu realizează, cu o mână sigură, o serie de portrete, dintre care chipul bunicului Anton se detașează printr-o vigoare arhetipală. Înscriindu-se în cadrele unei existențe aparent riguroase — marcată de disciplina ostașului în armata țaristă și de urgiile Primului Război Mondial — personajul depășește condiția de simplu veteran pentru a se statornici în rosturile tihnite ale patronului de han: „Umblat prin lumea mare și trecut prin focul Primului Război Mondial ca soldat în armata țarului Nicolae, Anton a cunoscut multe despre viață. Întors la vatră și cutreierând țara în lung și în lat ca negustor, a dat de această palmă de pământ care i-a căzut cu tronc la inimă”; „Se gândi să investească într-o afacere ce includea un han încăpător și o cârciumă. Mai târziu făcu și o ghețărie, unde putea păstra proaspete produsele din carne și pește. În timp, mai ridicase și alte, acareturi, menite să asigure buna rânduială a lucrurilor pentru cei care treceau și se opreau aici, astfel încât să le ofere o ședere cât mai plăcută”.

Din punct de vedere psihologic, Anton se definește printr-o ominitudo comunicativă, o fluență a verbului care animă micro-universul social de la răscrucea drumurilor. Sub aspect moral însă natura lui este una dionisiacă, stăpânită de o irepresibilă disponibilitate erotică; bunicul este un „iubăreț” care nu-și cenzurează pulsiunile, asumându-și sentimentele cu o franchețe care ignoră pudoarea convențională: „Negoțul pe care-l practica de ani și ani bunicul Anton mergea destul de bine. Doar că nevasta lui se cam săturase să-și vadă bărbatul mereu pe drumuri, cu șarabana mereu încărcată cu marfă, petrecându-și nopțile pe unde apuca. Asta cu atât mai mult cu cât îi mergea vestea de om iubăreț, care avea câte o ibovnică aproape în fiecare sat unde poposea. Gurile rele ziceau că-și lăsase sămânța și peste drum de casa lor, unde una dintre copilele ce se născuseră de curând îi semăna leit”.

Unul dintre punctele de maximă iradiere spirituală ale acestei cronici familiale rămâne episodul căprioarei, o întâmplare ce glisează dinspre anecdotic spre fabulă. Salvată și ocrotită de Anton și Nadejda — martora acestei epifanii — căprioara revine, după o absență de o săptămână, însoțită de un căprior. Pentru bunicul Anton, această întoarcere devine o probă ontologică: el descoperă, cu uimirea omului în fața miracolului, că animalele posedă o viață afectivă de profunzime. Această lecție de umanitate, oferită de sălbăticiune, va fi ulterior tezaurizată și relatată drumeților poposiți la han, transformându-se dintr-o întâmplare privată într-o parabolă universală a compasiunii: „Peste câteva zile, spre bucuria tuturor, căprioara s-a întors. S-a apropiat sprintenă și a intrat în ogradă, căutând mângâierea mâinilor și un călcâi de pâine, pe care obișnuia să-l rumege în căușul lor. Dar nu venise singură. La capătul drumului, spre pădure, o aștepta un căprior tânăr, care nu o scăpa din ochi. Adesea tatei îi plăcea să discute despre acest caz cu prietenii săi, dar uneori și cu clienții de la cârciumă și întotdeauna nu uita să pomenească gândul că Biblia greșește când susține că doar oamenii au suflet și pot avea sentimente, iar animalele nu”. 

Îngăduindu-ne o paranteză hâtră, în descendența acelei erudiții insinuante prin care Alexandru Odobescu declara, în Pseudokynegeticos, capitolul cel mai plăcut cititorilor: acela care nu conținea decât puncte de suspensie, am putea afirma că unul dintre popasurile desfătătoare pentru spirit rămâne, în romanul Lucreției Bârlădeanu, secțiunea Biografia în imagini. Este aici o iconografie a memoriei, unde paginile găzduiesc efigiile unei întregi spițe: de la patriarhalul bunic Anton, până la acele tulburătoare portrete care-l surprind pe tatăl prozatoarei de-a lungul timpului. Suita de mărturii vizuale se încheie cu facsimilul autobiografiei „(ciornă) scrisă în rusă de mâna lui tata (1968)”. Prin acest gest scriptural, dublat de forța imaginii, se închide cercul unei existențe transmise, iar destinul individual se subsumează destinului familial, pecetluit deopotrivă prin memorie, scris și chip.

Sub titlul, de rezonanță homerică, Odiseea mea, autoarea își jalonează propriul parcurs spre împlinire, un cursus honorum marcat de stagii de studii în Apus. Aceste pelerinaje intelectuale devin prilejul unor întâlniri providențiale cu figuri de prim-plan ale vieții noastre politice și culturale, acele personalități care, după amurgul anului 1990, aveau să ocupe prosceniul istoriei noastre contemporane. În Epilog, narațiunea se repliază cu devoțiune filială asupra însemnărilor tatălui, spirit cu preocupări literare. Această secțiune recuperează legenda istorică a Sorocăi, satul de baștină unde rădăcinile neamului se întretaie cu mitul. Finalul este de o viziune aproape cinematografică: printr-un gest de o teatralitate superioară, autoarea închide caietul cu însemnările tatei și râde, precum el ar asista, aievea, la citirea propriilor rânduri.

Una dintre mizele majore ale cărții constă în reconcilierea dintre istorie și intimitate. Realitățile dure ale ocupației sovietice, ale războaielor, ale dezrădăcinării și ale marginalității sunt tratate frontal, cu accente documentare, dar și absorbite în țesătura unei vieți trăite, în micile ritualuri domestice, în obiecte, spații și gesturi. Istoria mare este resimțită prin vibrația existenței mărunte.

Din punct de vedere stilistic, Lucreția Bârlădeanu practică un modernism temperat, bazat pe introspecție, memorie involuntară și perspectivă subiectivă, fără a cădea însă în narcisismul confesiunii. În jurul episoadelor cu bagaj simbolic, se coagulează o viziune umanistă, în care empatia, compasiunea și reverența față de viață rămân valori centrale.

Personajele — în special bunicul Anton — sunt construite cu vitalitate: nu sunt nici idealizate, nici demonizate. Erotismul, exuberanța, spiritul comunicativ, dar și slăbiciunile omenești sunt integrate într-o viziune fără judecată moralizatoare, opțiune care destinează romanului o dimensiune clasică, în sensul echilibrului dintre înțelegere și luciditate. În cele din urmă, Regele balului se impune ca un roman al identității trăite, în care biografia individuală devine expresia unei istorii mai largi, iar trecutul este o prezență activă, modelatoare.

cei mai mulți oameni
depind de inimă
ca sentiment,
nu ca motor al vieții

le place să fie trași pe sfoară
de impulsuri

căsniciile
se fac și se desfac
în galop

eu sunt mereu cuprins de timp
singurul lucru
care mă poate include
are tot

sunt un captiv

dacă vorbesc despre inimă
trebuie să spun asta:
trăind prin ea
sunt captiv de mai multe ori

întâi,
pentru că existența mea
se consumă tenebros
între ziua frumoasă
fugind pe lângă ferestre
și televizor

apoi,
pentru că retrăiesc
lumile filmelor
și împart cu protagoniștii
drama
și fericirea

în al treilea rând,
mă refugiez în inimă
ca într-o ultimă celulă
mai puțin plicticoasă

și acolo descopăr
impulsuri frânte
tristeți așezate în vene
ca niște semne de carte

de fiecare dată
se deschide o carte nouă
doar pentru mine
și iar mă apuc să citesc

te miri
ce-mi umblă prin minte

mi-am cumpărat niște ochelari de soare
dintr-un magazin
rămas dinainte de ’90

i-am spus lui X
că nu-i mai port
sunt demodați

X n-a zis nimic
tăcerea lui
nu se risipește
doar se mută

la plecare
(toate întâlnirile erau la mine)
m-a întrebat:

dacă nu-i porți
nu mi-i dai mie?

nu mai aveam unde să mă retrag
spusesem deja
demodați
dar nu spusesem
renunț

erau ai mei
lentile de sticlă
rame de metal
o greutate reală
într-o lume ușoară

am înțeles încă o dată
că vorbele sincere
pot deveni obligații

între ce afirmasem
și foamea lui de lucruri 
(apropiată de o boală)
i i-am oferit

mi-am spus atunci
că îmi voi lua alții
nu s-a mai întâmplat

au urmat și alte daruri
cerute
niciodată întoarse

el
cetățeanul X
n-a dat nimic niciodată
nici măcar un cap de ață

unde vor fi ajuns obiectele
în ce sertare
pe ce mâini străine
doar Dumnezeu știe

eu am rămas
cu o stare
cu o judecată
cu ideea
că X era un personaj

unul negativ

Îmi achiziționasem niște ochelari de soare
dintr-un magazin rămas dinainte de ’90.
Și i-am spus lui X, aproape în treacăt,
că nu-i mai port —
mi se păreau demodați.

X n-a zis nimic atunci.

La plecare —
toate întâlnirile erau la mine —
îmi zice:
„Dacă nu-i porți, nu mi-i dai mie?”.

Nu mai aveam ce motiva.
Spusesem deja că sunt demodați,
dar asta nu însemna
că vreau să-i dau.
Îi cumpărasem.
Lentile de sticlă.
Rame de metal.

Prins între ce afirmasem
— nu știam că vorbele sincere
se pot întoarce împotriva ta —
și cerința lui arzătoare
(aproape o boală:
o formă de cleptomanie),
i i-am „oferit”.

M-am gândit, în clipa aceea,
că îmi voi lua alții.
N-am mai făcut-o.

La acest cadou cerut
s-au adunat, în timp, și altele.
El, cetățeanul X,
n-a dăruit niciodată nimic.
Nici măcar un cap de ață.

Unde vor fi ascuns anii obiectele acelea?
În ce sertare,
pe mâinile cui vor fi încăput?
Doar Dumnezeu știe.

Eu am rămas cu o stare.
Cu o judecată.
Cetățeanul X era un personaj.

Unul negativ.

Steaua pe care o țin să colind prin sat
mă poartă în sus, până la ușa lui Iisus,
care, în dreapta lui Dumnezeu —
cum e spus în Scripturi —
mă primește zâmbitor.
Face un pas spre mine
și vestmântul lui albastru se freacă de bolta cerului,
cea care-i susține pasul măreț și glorios,
chiar și în gestul acesta mărunt
de a primi un copil ca mine
în împărăția lui,
întinsă prin cosmos,
trasă de porumbei în zbor.

Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a zâmbit.

Am văzut toată istoria laudei
ca o hologramă:
turle înălțate, biserici dedicate,
ziduri noi crescând
întru slăvirea lui Hristos.
Eram la ora de religie — mi-am spus —
și gândul m-a azvârlit înapoi pe pământ
cu viteza unei revelații retrase.

Atunci, de jos,
s-au văzut șiraguri de stele noi.
De sub mantia Mântuitorului
vor fi ieșit.

Ai mei priveau 
uimiți explozia imaterială a cerului,
ieșiți să întrebe de mine
pe ceilalți colindători,
care-și făceau datoria față de gazde,
în tandem
cu primirea mea de către Iisus.

O scânteie de istorie cade în vârful stelei
pe care o purtam prin sat,
ca oamenii să-și amintească de magii insistenți,
plecați să asiste la împlinirea profeției.

Ni se deschid porțile cu emoție —
mai întâi emoția,
apoi, în spatele ei, gospodarul —
și cântăm cât ne ține gura:
„Steaua sus răsare ca o taină mare,
Steaua strălucește, pe Iisus vestește”.

Mă mir cât de ușor se învață versurile din colind 
și tocmai de aceea mi se pare mereu
că le greșesc,
spre deosebire de lecțiile de la școală.

E încă patru dimineața.
Ne regăsim pe o uliță, 
întinsă, prin spatele grădinilor, 
ca o sfoară tăcută, 
pe care scapără scamele.  

În suflet ni se lasă tristețea
că lumea nu mai are chef
să ne poftească în curte.

Unele garduri sunt sparte
și ne poate sări un dulău în cale.

Colindul nu ne-a adus mare lucru în buzunare.
Ne întoarcem la casele noastre.
Nu ne rostim dezamăgirea,
fiindcă din afirmație
ar crește ca săpunul care clăbucește.

Pe neaua de astăzi,
calc pe urmele unor pași răzleți
ca să ajung, din nou,
la copilul care am fost.

X îmi povestea că, 
într-o vreme, 
îl puseseră să se ocupe de echipa de fotbal, 
la armată... 

La primul antrenament, 
pe teren, 
i-a venit o minge – nu știu cum –, 
el a săltat piciorul, 
a făcut un stop, 
apoi a aruncat-o înainte 
și a șutat drept în vinclu:
— Hai, că știți fotbal!

De atunci, l-au respectat, 
dar X cam habar nu avea despre joc...

Pe balcon, într-o după-amiază de toamnă,
X a rămas blocat.
— Ia, mă, ce-i asta?! —
atât mi-a zis, când s-a aplecat
să ridice hârtia aruncată.

Bachus l-a încovoiat.
Așa a rămas, parcă suspendat în timp,
în poziția de ridicat foaia ca pe halteră
cu disc masiv.

Abia l-am îndreptat.

Jos, în fața blocului,
a făcut un sprint,
să ne dovedească nouă —
era acolo și vărul Dorin —
că mintea nu i-a fost încolțită
de corzile de vie.

Cum se clătina, am crezut
că se duce direct în gardul viu
de pe trotuar,
dar nu:
aproape că a ținut linia dreaptă,
într-o viteză de fotbalist - extremă.

A doua zi mi-a mărturisit —
eram curios cum mersese pe sârmă
(pentru el, în starea aceea,
orice drum era o echilibristică mare) —
că a ajuns acasă,
a băut două pahare de sifon rece
și greața i-a trecut definitiv,
ca prin minune.