Steaua pe care o țin să colind prin sat mă poartă în sus, până la ușa lui Iisus, care, în dreapta lui Dumnezeu — cum e spus în Scripturi — mă primește zâmbitor. Face un pas spre mine și vestmântul lui albastru se freacă de bolta cerului, cea care-i susține pasul măreț și glorios, chiar și în gestul acesta mărunt de a primi un copil ca mine în împărăția lui, întinsă prin cosmos, trasă de porumbei în zbor.
Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a zâmbit.
Am văzut toată istoria laudei ca o hologramă: turle înălțate, biserici dedicate, ziduri noi crescând întru slăvirea lui Hristos. Eram la ora de religie — mi-am spus — și gândul m-a azvârlit înapoi pe pământ cu viteza unei revelații retrase.
Atunci, de jos, s-au văzut șiraguri de stele noi. De sub mantia Mântuitorului vor fi ieșit.
Ai mei priveau uimiți explozia imaterială a cerului, ieșiți să întrebe de mine pe ceilalți colindători, care-și făceau datoria față de gazde, în tandem cu primirea mea de către Iisus.
O scânteie de istorie cade în vârful stelei pe care o purtam prin sat, ca oamenii să-și amintească de magii insistenți, plecați să asiste la împlinirea profeției.
Ni se deschid porțile cu emoție — mai întâi emoția, apoi, în spatele ei, gospodarul — și cântăm cât ne ține gura: „Steaua sus răsare ca o taină mare, Steaua strălucește, pe Iisus vestește”.
Mă mir cât de ușor se învață versurile din colind și tocmai de aceea mi se pare mereu că le greșesc, spre deosebire de lecțiile de la școală.
E încă patru dimineața. Ne regăsim pe o uliță, întinsă, prin spatele grădinilor, ca o sfoară tăcută, pe care scapără scamele.
În suflet ni se lasă tristețea că lumea nu mai are chef să ne poftească în curte.
Unele garduri sunt sparte și ne poate sări un dulău în cale.
Colindul nu ne-a adus mare lucru în buzunare. Ne întoarcem la casele noastre. Nu ne rostim dezamăgirea, fiindcă din afirmație ar crește ca săpunul care clăbucește.
Pe neaua de astăzi, calc pe urmele unor pași răzleți ca să ajung, din nou, la copilul care am fost.
X îmi povestea că, într-o vreme, îl puseseră să se ocupe de echipa de fotbal, la armată...
La primul antrenament, pe teren, i-a venit o minge – nu știu cum –, el a săltat piciorul, a făcut un stop, apoi a aruncat-o înainte și a șutat drept în vinclu: — Hai, că știți fotbal!
De atunci, l-au respectat, dar X cam habar nu avea despre joc...
Pe balcon, într-o după-amiază de toamnă, X a rămas blocat. — Ia, mă, ce-i asta?! — atât mi-a zis, când s-a aplecat să ridice hârtia aruncată.
Bachus l-a încovoiat. Așa a rămas, parcă suspendat în timp, în poziția de ridicat foaia ca pe halteră cu disc masiv.
Abia l-am îndreptat.
Jos, în fața blocului, a făcut un sprint, să ne dovedească nouă — era acolo și vărul Dorin — că mintea nu i-a fost încolțită de corzile de vie.
Cum se clătina, am crezut că se duce direct în gardul viu de pe trotuar, dar nu: aproape că a ținut linia dreaptă, într-o viteză de fotbalist - extremă.
A doua zi mi-a mărturisit — eram curios cum mersese pe sârmă (pentru el, în starea aceea, orice drum era o echilibristică mare) — că a ajuns acasă, a băut două pahare de sifon rece și greața i-a trecut definitiv, ca prin minune.
Cetățeanul X mă tot vizita acum mai bine de treizeci de ani. Îmi povestea cum își cumpărase loc de veci, în apropierea blocului. „Dracu’! Să fiu aproape de casă! Mă plimb ziua prin oraș, dau o tură prin cartier... Dacă este cald, o să scot, noaptea, picioarele afară din groapă”.
De vreo doi ani, el este la cimitir. L-a ajuns propria-i glumă, care, tot de la trecerea vremii, s-a îngroșat și l-a înghițit ca pe un dumicat.
Teoretic, de pe-atunci, mai avea treizeci și ceva de ani de trăit și-i mai ardea să glumească despre moarte. Cum îi va fi fost când ușa i-a deschis-o coasa și i-a tăiat viața?
Era atât de strângător, încât mi-a luat lingurița de inox și a dus-o în beciul lui, unde le depozita pe toate. Numai viață de rezervă n-a pus deoparte, pentru că nu s-a putut, nu a avut de unde lua zile.
El se prefăcea glumeț, râdea pe înfundate — mai mult pufnea pe nări, ca un vapor cu țignale asurzitoare.
Aveam un petic de hârtie în buzunar când am căzut în zăpadă. Pe el, erau trecute câteva referințe despre spațiu și timp, atât de strânse între ele încât, dacă nu s-ar fi desfăcut accidental, mi-ar fi explodat în buzunar.
Timpul din notițe era extravagant: înglobase în sine locurile peste care trecuse cu viteza secundei și, odată cu ele, chipurile ființelor, rămase intacte, ca în memorie.
Biletul mi-a sărit din buzunar și s-a umplut de zăpadă, așa cum primești în față un bulgăre de nea.
M-am ridicat ușor, râzând. Mă pregăteam să părăsesc pârtia din care ieșeau, ca printr-o ușă deschisă, aburii strigătelor, când am zărit lângă mine capul unui cangur. Restul trupului îi era îngropat în zăpadă, ca o idee ajunsă prea târziu.
Aveam un petic de hârtie în buzunar, când am căzut în zăpadă. Pe el notasem câteva referințe despre spațiu și timp care, dacă nu ar fi fost desfăcute accidental, mi-ar fi explodat în buzunar. Mâna — pe care o mai vâram în căptușeala hainei, după câțiva lei — mi-ar fi călătorit peste Australia și ar fi scos de acolo, ca un iluzionist pe scena circului, niște canguri obtuzi.
Timpul din notițe era extravagant: înglobase în sine locurile peste care trecuse cu viteza secundei, precum și chipurile ființelor, așa cum rămân ele în amintire.
Biletul mi-a sărit din buzunar și s-a umplut de zăpadă, iar eu am primit în spate un bulgăre de nea.
M-am ridicat lejer, râzând. Mă pregăteam să părăsesc pârtia din care ieșeau, ca pe o ușă, aburii de la strigătele schiorilor, când am zărit lângă mine capul cangurului: restul corpului era îngropat în zăpadă, ca o idee ajunsă prea târziu...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
