​Când Helios, 
fiul Titanului Hyperion, 
ajunsese la amiază,
privind din caru-i de foc peste ogoarele 
rodnice ale Pământului,
căldura grea căzu peste grădina 
umbroasă ca un scut de bronz.
Iar albinele cu zbor iute 
își curmară murmurul,
obosite de trudă, 
în vreme ce fiicele casei, 
fecioare cu chip de zeițe,
își vorbeau în șoaptă, 
urzind vorbe tainice printre tufele înflorite.
​Lângă ele, 
ședea băiatul,
tăcut ca un sihastru, 
cu inima plină de uimire și dor de cunoaștere,
căci vrăjit era de pânzele scrise 
și de slovele care-i ardeau sufletul,
așa cum focul mistuie uscăciunile 
pe culmile munților înalți.

În jur, 
teii măreți își plecau frunzișul 
spre bolta nemărginită,
iar un stârc
stătea nemișcat în văzduhul cel limpede,
ca un străjer divin; 
umbrele stranii jucau pe gardul de piatră,
asemenea unor himere trimise de visele nopții.

​Atunci fecioarele cu brațe albe 
pășiră în palatul lor luminos,
iar veșmintele lor de mătase lucitoare, 
ca spuma mării,
sclipiră o clipă în odăi, 
înainte de a pieri în umbra odihnitoare.

Suflarea vântului se stinse, 
iar tufele tăcură în amorțirea zilei.

Atunci băiatul întinse mâna 
și dezmierdă motanul cel sprinten,
Privind cu uimire ochii-i rotunzi 
ca două scuturi de chihlimbar,
în care se oglindea cerul cel fără de nori.

​Și iată că din depărtări, 
de pe colina închinată zeilor,
izbucni un sunet adânc, 
ca de orgă divină,
înălțat spre Olimp 
și spre bolta plină de stele,
iar pacea cuprinse întreaga fire a oamenilor
din grădină. 

12:00...
​la amiază, satul intra în tăcere.
soarele tăia totul în două.
găinile nu mai cotcodăceau.

​ieșeam pe drumul încins ca o plită,
căutam un semn de viață,
dar nu era nimeni,
niciun tovarăș de joacă...

ora 12 se întindea lent,
ca o turtă de ceară lăsată la soare.
înfrângeam monotonia prin câteva idei,
​că, undeva, acum e noapte.
​că există un loc cu două primăveri 
și nicio iarnă.

​mă gândeam la California.
era cel mai frumos cuvânt din lume.
când îl auzeam,
inima mi se umplea de zgomot alb,
ca o pădure plină de păsări
care cântă toate deodată.

​visam doar să urc în autobuzul de 12:00
și să mă întorc la 18:00,
când toropeala își ridica talpa de pe sat.

​abia spre seară,
când cerul mai agăța de orizont câteva raze,
apăreau ciobanii.
mici, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape târșâind prin praf.
iar pe măgarii liberi, din spate,
stăteau bucățile de caș —
albe, calde,
scurgând zer pe drumul de întoarcere...

Când Helios, 
din carul de aur, revarsă
săgeți de văpăi peste ogoare și holdele arse...
În ceasul al șaselea, 
când umbra pe pământ se restrânge
sub apriga-i dictatură, 
suflarea întregului sat se stinge,
precum o picătură de apă 
care piere în pulberea caldă.

​Nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor,
iar copiii, tovarășii mei de joacă,
nici până astăzi, nu știu unde se retrăgeau
în acel interval...
Ieșeam în drum,
în zăpușeala fierbinte ca vatra unui Hefaistos măreț,
să mă uit de ei,  
dar ulița, goală,
nici țipenie de om, pardon! de copil. 

Și timpul se topea greoi, 
ca în tabloul lui Dali.

​Înfrângeam monotonia cu două gânduri discrete:
că hăt departe, peste mări, noaptea își întindea mantia,
și că, pe-acele tărâmuri, 
dăinuiau două primăveri fără iarnă.
Mă gândeam la California, 
tărâmul făgăduinței,
al cărui nume îmi suna în urechi ca un imn.

Atunci, 
inima mea se pătrundea de bucurie,
așa cum rezonează un codru des 
sub cântul păsărilor.

​O, cum aș fi vrut să mă urc pe telegarul de fier, 
pe autobuzul rapid,
să părăsesc satul de la ceasul amiezii până la apus,
când toropeala ascundea totul 
ca o mantie grea de războinic!

Dar, 
când Hesperos aprindea 
pe cer 
ultimele raze de soare,
ciobanii se întorceau de la stână, 
cu turmele mici de oi...
Urcați pe spinarea măgarilor, 
cu picioarele aproape de pământ,
înaintau agale, 
conducând alaiul spre vatră;
Iar pe măgarii neîncălecați, 
atârnau cașurile albe ca spuma mării,
din care zerul curgea picătură cu picătură...

Cea mai mare plictiseală a verilor din copilărie 
începea pe la orele douăsprezece, 
când totul amuțea sub dictatura soarelui 
și se evapora, încet, ca o picătură de apă în arșiță.

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, 
tovarășii mei de joacă, 
nu știu unde dispăreau — nici până astăzi 
n-am găsit vreo explicație.

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor, 
și mă uitam după ei, 
dar nu zăream nici țipenie de om — pardon! de copil.

Orele se scurgeau lent, 
ca turte mari de ceară. 
Și, 
deși nu aveam decât mici idei: 
că acum e noapte și că pe acolo sunt două primăveri, 
fără iarnă — mă gândeam la California, 
care mi se părea, 
pe atunci, 
cel mai frumos nume din lume. 
Numai când îi auzeam numele, 
inima mi se umplea de bucurie, 
ca un codru, în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas.

M-aș fi bucurat să mă pot urca într-un autobuz 
și să părăsesc satul 
între orele douăsprezece și șase seara, 
când, 
sub plapuma amiezii, 
se ascundea totul: casele, drumurile, oamenii și, 
mai ales, 
timpul.

Aproape de înserat — când de bolta cerului mai atârnau încă destule mâini de raze — se întorceau 
câteodată 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă mergând înaintea lor. 

Ei veneau călare pe câte un măgar, 
cu picioarele aproape atingând pământul. 

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea încet zerul.

Și abia atunci, 
odată cu umbrele care începeau 
să se lungească pe drum, 
lumea își amintea să existe din nou.

Se apropiau tainele de noapte. 

Cea mai mare plictiseală vara în copilărie 
era pe la orele 12, 
când totul se stingea sub dictatura soarelui... 
cum o picătură de apă se evaporă în arșiță. 

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, tovarășii mei de joacă, 
nici până astăzi, 
nu știu unde se retrăgeau
în acel interval... 
nu am nicio explicație. 

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor a zilei, 
mă uitam de ei, 
dar nici țipenie de om, pardon! de copil 
nu zăream. 

Ceasul se topea lent ca o turtă de ceară...

Deși nu aveam decât mici idei, 
că acum e noapte aici, 
iar pe acolo sunt două primăveri pe an,
fără iarnă, 
mă gândeam la California, 
care mi se părea cel mai frumos nume din lume -  
numai când îmi suna în urechi, 
inima o simțeam fericită 
ca un codru în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas. 

M-aș fi bucurat să mă pot urca în autobuz 
și să părăsesc satul de la orele 12 la 18, 
când parcă sub plapumă se ascundea totul... 

Aproape de inserat - mai pâlpâiau mâini de raze 
în cer - , 
se întorceau, 
câteodată, 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă de oi în față, 
iar ei, 
suiți în spinarea câte unui măgar, 
cu picioarele aproape de pământ, 
în cămașă albă, 
păreau voievozii uitați ai istoriei.  

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea zerul în praful din drum...

Vreau să fotografiez 
statuia ecvestră a lui Avram Iancu. 
Nu e nimeni pe aleea spre el. 

Când să apăs pe butonul de la telefon, 
apare un cuplu din stânga: el, 
destul de durduliu și cu barbă, 
ea, ceva mai bine. 
Se țin strâns de mână. 

Barba îl plasează pe tânăr 
la orice categorie de vârstă. 

Trec pe dinaintea statuii, 
îmi imaginez cum se mergea pe cai 
în timpul Revoluției de la 48; 
ce va fi fost pe atunci, aici? 

Mă întorc spre banca 
pe care o părăsisem de curând 
și unde îmi lăsasem puținul bagaj de mână. 

Cei doi, 
la vreo douăzeci - treizeci de metri 
distanță de mine, 
sunt ei, de această dată, 
cu aparatul în mână, 
pentru a-l fotografia pe Iancu, 
dar în calea lor, 
mă aflu eu, 
cel care le obstrucționez vederea 
spre obiectiv.
 
S-a întors roata, 
tocmai ce îmi desfășuram în minte Memento mori, 
apreciind modul în care Eminescu 
a conceput timpul - ca pe un for susținut 
de stâlpi enormi, 
înfipți în stele.

Când s-a lăsat peste glie tăcerea amurgului sacru,
Cucul cel iute la zbor tăcu în pădurea umbroasă;
Adânc se plecară spicele grele în lanul de grâu,
Alături de macul cel roșu, podoabă a câmpului rodnic.

O, și din culmi se stârni o furtună cu nori ca de smoală,
Grozav amenințătoare peste dealul cel înalt și pustiu;
Vechiul cântăreț, greierele, își stinse atunci glasul firav,
Iar frunzele falnicilor castani încremeniră sub cer.

Numai pe scara cotită, cioplită în piatră adâncă,
Răsună foșnetul tainic al mândrului tău veșmânt.
În odaia cuprinsă de umbre ardea lumânarea senină,
Până ce mâna-ți divină, lucind ca argintul curat,

Îi stinse flacăra mică. Și-atunci peste întreaga zidire
Căzu noaptea adâncă, fără de stele și fără vreo boare.

Încredințat-am tainele din minte
celui ce-mi sta alături ca un frate,
crezând că mână de ajutor îmi vine.

​Cu vorbe dulci și întrebări uscate
mi-a smuls din suflet tot ce am gândit,
iar a doua zi, cu meșteșugate
​rostiri, mi-a spus dezinvolt și mulțumit:
„Un mare plan am plăsmuit anume!”

Și-am recunoscut tot ce am zămislit,
​purtat de el ca propria-i renume.
M-am tras 'napoi, scrâșnind în nepăsare,
căci nu voiam să rabd un astfel de nume
​ce fură roada muncii la zi mare.
Am tăcut lung, sperând că va simți
paternitatea ideii ce-i aparține fiecăre,
​dar o durere grea începu a coborî
ca un plumb rece pus pe inima mea,
o întunecime ce nu se poate rosti.
​Căit de râvna ce din mine curgea,
i-am lăsat drumul liber spre pierzare,
să-și caute soarta cu cine va vrea.
​Iar eu, purtând drept pavăză prudența mare,
îi văd și azi chipul încremenit:
un duh al heirupismului, plin de mojica-i purtare. 

Îl prețuia ca pe-un frate pe X, 
bărbatul cel viclean la minte.
Inima-și deschise 'naintea-i 
și planurile-i mari de izbândă
I le depănă cu credință; iar acela, urzind în tăcere,
I-a ispitit cu meșteșug gândul, 
prefăcându-se dornic de sprijin.
​Însă când Eos cu degete roșii aprins-a zorii a doua zi,
Venit-a X fără rușine și-a grăit cu trufie mare:
„Ascultă-mă: plăsmuit-am în minte un proiect slăvit!”
Și ascultându-l, viteazul recunoscu ale sale idei curat urzite,
Pe care vicleanul le purta de parc-ar fi fost zămislite de dânsul.
​Încremenit-a de uimire și pasul înapoi și-a tras de îndată,
Căci nu îndrăgea să-i fie răpită faima la lumina zilei.
Tăcut-a dârz, așteptând ca acela să-și simtă greșeala
Și dreptul de părinte al ideii să-i dea înapoi cu cinste.
Dar o supărare întunecată și grea ca plumbul căzu peste inimă,
O durere fără de grai, precum o piatră grea prăvălită în adâncuri.
​Atunci jurat-a în sine, căindu-se amarnic pentru vorbele date:
Lăsa-va pe X să urmeze calea ce-o vrea, alături de oricine,
Iar data viitoare, cu scutul prudenței își va păzi orice taină.
Și-n ochii minții îi stăruia chipul aceluia, aprins de râvnă,
Cu fruntea încruntată și purtarea necioplită a celor fără de Lege 

​Îl consideri un bun prieten 
și i te destăinui... 

Îi vorbești despre planurile tale, 
despre proiecte... 
Te descoase atent în timpul convorbirii, 
iar tu crezi că o face doar din dorința de a-ți da o mână de ajutor.

​Peste puțin timp — chiar a doua zi —, 
vine la tine și îți spune dezinvolt: 
„M-am gândit să facem un proiect...”. 
Îți recunoști imediat propriile idei, 
însă el ți le expune 
de parcă întreaga inițiativă 
i-ar aparține. 

Nu-ți vine să crezi...
​Dai înapoi, 
pentru că nu-ți convine 
să-ți fie furată ideea pe față. 
Refuzi să consimți, 
sperând că va înțelege 
și îți va recunoaște paternitatea proiectului. 

Simți o dezamăgire atât de adâncă, 
încât nu o poți exprima în cuvinte: 
coboară, 
ca un lift de plumb, 
direct în inimă.

​Regreți că ai fost atât de deschis. 
Data viitoare vei fi extrem de circumspect. 

Trăsăturile lui sunt acum mai clare ca niciodată 
în mintea ta: îi vezi chipul concentrat 
și stilul heirupist, 
plin de o mojicie abia mascată.