Săbiile fermecate și răzbunarea gumei albastre

A fost odată un băiețel, pe nume Paul, care avea o pereche de săbii frumoase, păstrate în aceeași teacă. Săbiile erau făcute din ghips, dar erau atât de viu colorate și împodobite cu flori aurii, încât păreau adevărate comori regale. Ori de câte ori ieșea cu ele în drum, toți copiii se adunau să-l vadă.

Într-o după-amiază, Paul le-a strigat pe Liliana și Gabi, două surori gemene care locuiau peste drum. Cele două s-au urcat pe gardul curții lor, privindu-l fascinante cum flutura săbiile prin aer, făcând tot felul de scheme. Era mândru de sabia lui, dar, fiind încă mic, nu știa zicala „Nu încap două săbii în aceeași teacă.”

Câteva zile mai târziu, pe coasta din grădină, Tudor stătea de vorbă cu Vasile, un băiat mai mare, cunoscut pentru șiretlicurile lui. Vasile l-a convins să-i dea una dintre săbiile lui frumoase, în schimbul unei săbii de plastic. Crezând că a făcut un schimb bun, Tudor a acceptat, dar, când s-a întors acasă, mama lui a observat imediat pierderea.

– Cum ai putut să dai sabia aceea frumoasă pe o bucată de plastic? l-a întrebat ea supărată. Tudor n-a avut încotro și i-a spus adevărul.

Mama, hotărâtă și curajoasă, l-a luat de mână și a mers direct la Vasile. Cu un ton hotărât, a recuperat sabia lui Tudor, iar băiatul a fost mai fericit ca niciodată să o aibă înapoi.

Dar Vasile nu uitase această lecție. Peste câteva săptămâni, a apărut în poiană cu un pachet de gumă de mestecat, rară și scumpă, adusă de la târgurile de peste graniță. A oferit gumă tuturor copiilor, dar pe Tudor l-a ignorat. Deși încerca să nu-i pese, Tudor s-a dus plângând la mama lui.

– Nu te necăji, i-a spus mama. Avem o soluție. Adu plastilina albastră de la grădiniță!

În câteva minute, mama a modelat din plastilină niște „țigarete” mici, pe care le-a învelit în folie argintie. Tudor a ieșit în drum, mestecând de zor plastilină.

– Ce e asta? l-au întrebat ceilalți copii.

– Gumă de mestecat albastră, a răspuns Tudor cu o expresie importantă. N-o găsești oriunde!

Copiii au rămas cu gurile căscate, iar Tudor a devenit din nou centrul atenției. Se prefăcea că mestecă guma lui specială cu poftă, iar ceilalți nu știau cum să mai facă rost de „minunea albastră.”

În acea zi, Tudor a învățat că uneori, o mică răzbunare inteligentă poate să-ți aducă o mare bucurie. Și chiar dacă guma de mestecat adevărată era rară, plastilina albastră și imaginația lui i-au oferit o victorie dulce.

P.S. Tudor și-a amintit că, odată, a adormit cu o bucată de gumă adevărată în gură. S-a trezit speriat, crezând că a înghițit-o. Dar tata i-a explicat calm că nu e nimic grav și l-a liniștit. A fost o altă lecție despre cum lucrurile mici pot părea mari pentru un copil cu o imaginație bogată.

Povestea salbei

Desen de AI

Într-un sătuc, străbătut de râul Desnățui, trăia tușa Gheorghița, sora bunicii Ioana. Tușa era mereu îmbrăcată în negru, cu basma pe cap, dar zâmbetul ei cald îi lumina chipul. Își pierduse ambii copii, dar își revărsa toată dragostea asupra celor mici din familie, ca o alinare pentru sufletul ei greu încercat.

Tușa Gheorghița avea o salbă de galbeni, însă, de teama vremurilor tulburi, o ascunsese într-un loc secret, atât de bine, încât nu o mai găsise niciodată. Se vorbea prin sat că aurul era îngropat la rădăcina unui prun din grădină, dar nimeni nu era sigur.

Într-o zi de vară, eu, un copil curios și plin de energie, am ajuns la tușa Gheorghița, după o aventură de care și azi mă mir. Mă dusesem să văd „masca de scafandru” a unui coleg, Marin. Când am ajuns la el acasă, masca s-a dovedit a fi un simplu stop de camion. Totuși, Marin era convins că acest stop putea fi folosit pentru a respira sub apă. Ne-am scufundat într-un gâldan plin de nămol, iar apa a năvălit imediat sub „mască”.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama, iar acasă mă aștepta o mamă furioasă.

Am avut ideea de a o vizita pe tușa Gheorghița. Când am ajuns la ea, m-a întâmpinat cu brațele deschise, mi-a tăiat un pui și mi-a făcut gogoși. Am mâncat în ogradă, sub un șopron.

Când, în cele din urmă, m-am întors acasă, mama era pregătită să mă certe, dar vestea că fusesem la tușa Gheorghița a schimbat totul. Am adus și un nou prieten, cățelul Lăbuș, un ghemotoc de blană, care, pe drum, tot încercase să se întoarcă. L-am tras de sfoară, l-am luat în brațe, dar, oricum aș fi procedat, Lăbuș era greu de stăpânit.

Câțiva ani mai târziu, misterul salbei tușei Gheorghița a ieșit la suprafață. Mama Ioana ne-a dezvăluit adevărul. Salba nu mai era acolo, fiindcă sora ei a făcut-o cadou unei nepoate.

Astfel, salba a dispărut pentru totdeauna, dar amintirile, legate de acea parte a copilăriei mele, au rămas ca altă salbă în inima mea.

De-ale lui Cristi… (Cristi și miliardarul)

Desen de AI

Cristi monta antene…

Femeia de serviciu a afectat accidental firul de la decodor.

Cristi merge și rezolvă.
-Cât vă dau? întreabă miliardarul.
-Cât doriți! răspunde Cristi.
Miliardarul îi întinde 500 de euro.
Fiind dimineață, pentru că nu are să-i dea rest, Cristi reacționează cu un „Uăăă!” interpretabil (pentru manoperă, se lua, de obicei, 40 de euro).
-Dacă vi se pare prea puțin, vă mai dau! insistă miliardarul.
-Nu, nu, e bine! încheie Cristi oficiul.

(Va urma)

De-ale lui Cristi…

De fiecare dată când îl sun, Cristi îmi răspunde cu un Daaa oficial, amplu, de parcă aș intra în audiență. Când sună el, „biroul” elegant și somptuos, de la care ți-a acordat audiența, se transformă instant într-o poștă comunală, prăfuită, ale cărei centraliste manevrează tija și te anunță: „Aici, Roma! Roma!”. Urmează invariabil: „Cu cine vorbesc?”. Este un joc al lui Cristi care te catapultează fără voie în cabinele telefonice vintage, cu uși din lemn lăcuit, pe care le împingeai cu emoție, sperând să auzi vocea cuiva din străinătate, în ciuda conexiunii care suna de parcă vorbeai printr-un horn.




La miezul nopții, după ce s-au încheiat meciurile, pe care, desigur, le urmărim din motive foarte „serioase”, – Cristi se apucă de treabă. Nu m-am prins niciodată dacă muncește sau își creează o anume filosofie.

„Știi ce fac? Spăl tigaia cu sare,” îmi spune. „Când gătesc, nici nu mai pun sare în mâncare”.
E ca și cum ai spune că te antrenezi pentru maraton alergând după autobuz. Ingenios și… economicos.


Atalanta – Napoli.

„Ce fotbal joacă ăștia! Ce aleargă!”, exclam eu.

„Ei aleargă așa, că e frig”, comentează Cristi doct.



-Știi italiana ca un italian, îi spun.

El, bineînțeles, nu ratează ocazia de a mă lumina:
-Nici specialiștii care fac Dicționare nu știu toate cuvintele. Ei au recunoscut. „Noi suntem un colectiv, am lucrat pe grupe. Nu cunoaștem sensurile multor cuvinte”. Uite, de exemplu, în italiană, nu există decât două genuri, masculin și feminin. Cuvântul „scaun”, dacă eu le spun că este neutru, ei nu mă cred și mă întreabă: Cum vine asta? „Scaun” e feminin!


Apropo de filosofii,..
Cristi are un bidon de ulei de măsline, de peste cinci litri.

Eram la o manifestare, îmi spune Cristi. Când am dat să plec, am auzit dintr-un colț: „Cristi, mă Cristi, nu mă lăsa! Ia-mă cu tine!”. Bidonul așa mă ruga. „Stai liniștit, nu mai plânge, te iau! Cum să te las singur aici”. Și uite-l!


(Va urma)

The Gold of Time

Desen de Ai
Opening the Window of History
Penelope gazed into the horizon,
beyond the murmuring tangle of wool.

Careful not to be toppled mid-flight
by the weaving of seagulls,
Ulysses placed his foot
on the staircase of sirens' songs,
but, from the ages,
off the library shelf,
fell,
with the fresh noise of covers,
the novel,
well-vascularized,
by James Joyce; it collapsed
into Ophelia's timid courtyard,
onto the workers.

The gods stepped aside, avoiding the pages.
They might have been swept away by currents
into improper verses.
They might have found themselves face-to-face
with angels,
and so, would have lost their wings,
burned by halos.

Writing strikes the shore called "Man,"
with memories,
carving deeply into thought,
until it compels him
to uncover himself,
like a ship,
before the vast solitudes.

Aurul timpului (Dintr-un caiet ff vechi)

Desen de AI
Deschizând fereastra istoriei, 
Penelopa căuta cu privirea în orizont,
dincolo de bolboroseala caierului de lână.

Atent să nu-l doboare din avânt
urzeala pescărușilor,
Ulise punea piciorul pe scara
de cântece
a sirenelor,
dar, din timpuri,
de pe raftul bibliotecii,
a căzut,
cu zgomot nou de coperți,
romanul,
bine vascularizat,
al lui James Joyce; s-a prăbușit
în ograda sfioasei Ofelii,
peste slujbași.

Zeii s-au ferit din calea paginilor.
Ar fi putut fi suflați de curenți
în versuri improprii.
S-ar fi regăsit față în față cu îngerii,
astfel încât și-ar fi pierdut aripile,
arse de aure.

Scriitura lovește malul numit „Om",
cu amintirile,
săpând adânc în gândire,
până când îl obligă
să se descopere singur,
ca un vapor,
în fața singurătăților.

Revolta și sacralitatea în opera lui Tudor Arghezi: între tradiție și reinterpretare poetică

Conform definiției oferite de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, psalmul este un imn religios, consacrat proslăvirii divinității. În opera lui Tudor Arghezi, această formă literară cunoaște însă o reinterpretare semnificativă. Poetul depășește funcția tradițională a psalmului de glorificare exclusivă a divinității, întrucât introduce accente de reproș și de frustrare față de imperfecțiunile percepute în raportul cu Dumnezeu. Alternanțele de stil reflectă contrastul dintre aspirația spre sacru și dificultatea de a descifra misterele universului, o temă centrală în viziunea argheziană.

Titlul primului psalm, Sunt vinovat că am râvnit…, enunță o asumare falsă a vinii. În absența unei culpe obiective, adică fără a fi comis vreo infracțiune morală sau vreun păcat, nici măcar dintre cele stipulate în Decalogul mozaic, Tudor Arghezi își formulează dezvinovățirea prin prisma unei conștiințe care se percepe pe sine ca fiind imaculată. Meditația lui se concentrează asupra bunurilor concrete, existente în realitate, pe care omul, cunoscându-le, ar putea să le considere legitime și accesibile. Această justificare subliniază o tensiune între tentația de a aspira la ceea ce este tangibil și convingerea unei inocențe fundamentale, neafectate de vreo transgresiune morală.

Ca un ostaș din Iliada, un aheu care deschide ușa, în toiul nopții, în mijlocul taberei adverse, pentru a ieși din burta calului troian, se simte poetul, în efortul de a-și deservi propria-i natură, înclinată să dobândească „toate bunurile”, multe dintre acestea fiind interzise de către Dumnezeu, motiv pe care, totuși, nu-l înțelege și vrea să-l afle. Intrarea în cetatea aceasta (a bunurilor care doar ni se atestă) presupune o stare duală a temerarului. Pe de o parte, există atitudinea de reverență față de stăpânul reședinței. Pe de altă parte, coexistă impulsul de a recurge la forță, de a încleșta pumnul și de a revendica, prin luptă, darul la care a nădăjduit. Intrusul nu este un prădător propriu-zis, ci un mediator între două lumi – cea sacră și cea profană – care propune o reconciliere printr-un gest ambiguu: el oferă prietenie, dar fără a face vreo ofrandă, fără a aduce un dar de pace. Intrarea lui nocturnă în cetatea lui Dumnezeu, așa cum o indică versurile: „M-am strecurat cu noaptea în cetate / Și am prădat-o-n somn și-n vis”, este, mai degrabă, o cercetare la fața locului, menită să testeze limitele a ceea ce poate fi cunoscut sau solicitat. Figura psalmistului, în această ipostază, poate fi asociată cu un Don Quijote spiritual, un cavaler justițiar care, în loc să confrunte morile de vânt, își asumă revizuirea granițelor adevărului. Cetatea lui Dumnezeu nu adăpostește numai obiecte sfinte și acesta este unul dintre adevărurile nepermise, pe care, numai cu ocazia unui astfel de raid, „eroul” nostru îl constată și-l demască. Prezența străjerilor era inadecvată într-un asemenea loc, pentru că, totuși, sfințenia sau alt atribut divin nu s-ar fi putut jefui, dar, cu siguranță, erau și resurse de blamat: „Steagul nopții, desfășat de stele, / Adăpostea faptele mele / Și adormea străjerii-n uliți”. Străjerii devin metafora unei veghe iluzorii, dar, totodată, martori ai contradicțiilor lumii divine.

Dialogul dintre Hyperion și Demiurg din Luceafărul lui Eminescu, dialog investit cu solemnitatea unui act metafizic, este reconfigurat de Arghezi într-o paradigmă a contrastului, ai cărei termeni ilustrează o strădanie aproximativ prometeică, plănuită și nu obiectivată, de a răsturna ordinea ontologică și de a ocupa jilțul divin. Dacă Hyperion caută să estimeze condiția lui în relație cu finitul și infinitul, Arghezi imaginează o încercare directă și deliberată de a submina ierarhiile și de a-și asuma poziția supremă. Această răzvrătire este proiectată într-un timp mitic, în proximitatea momentului izgonirii din Rai, când legătura omului cu divinitatea încă nu fusese ritualizată prin credință și rugăciune. Poetul îmbrățișează ipostaza arhetipală a omului primitiv, înarmat cu arc, simbol al unei voințe de putere brută, neintermediată de sacru. Revolta lui nu este doar o formă de contestare, ci o inițiativă de a rezolva, în mod unilateral și definitiv, raportul dezechilibrat dintre uman și divin: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria, / Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”. Sfidarea inițială este redusă la tăcere de autoritatea absolută a Demiurgului. Imposibilitatea cuceririi directe a fericirii și a eternității se cristalizează ca temă centrală. Aspirația umană rămâne condiționată de legile imuabile ale unei ordini divine, care nu poate fi negociată prin mijloace materiale sau violente. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca un element pacificator, un răspuns adresat inimii tulburate a celui care, în setea lui de absolut, se confruntă cu limitele condiției umane. Versurile surprind momentul de cumpănă al individului, în care aspirația spre posesiune universală este întâmpinată de un refuz categoric, dar revelator. Astfel, răzvrătirea se topește într-o acceptare resemnată, iar cuvântul divin devine un catalizator al liniștii interioare.

Psalmistul, confruntat cu eșecul tentativei de a avea propriul destin, în pofida voinței supreme, care îi restrânge orizonturile, își regândește strategia existențială, alegând să transmute aspirațiile de putere absolută în alt registru: cel artistic. Poetul adoptă identitatea de muzician, un creator care poate contura și modela lumea prin subtilitatea artei. În acest context, vioara devine simbolul unui instrument al comunicării cu infinitul. Versurile „Aș putea vecia cu tovărășie / Să o iau părtașă gândurilor mele”ilustrează o dorință resemnată, dar nu mai puțin ambițioasă, de a stabili o relație de coabitare cu eternitatea. În loc să o supună, psalmistul aspiră să o seducă, să o integreze în universul său creativ, prin farmecul melodiilor și versurilor. Eternitatea devine acum o parteneră simbolică, nu o țintă de cucerit, iar această relație capătă nuanțe de armonie și colaborare.

Prin această metamorfoză, psalmistul demonstrează că, în fața imposibilității de a schimba legile fundamentale ale existenței, omul își poate reafirma condiția prin creație. Acest demers rezonează profund cu ideea că arta poate oferi o alternativă salvatoare în fața neputinței de a controla și redefini ontologia.

Ahile pe țărm (Variantă)

Desen de AI
Furia îl smulge pe Apollo
din cerurile sale pure
și-l coboară, arzând,
în lutul oamenilor.
Preotul, pierdut în rugăciune,
îi duce arcul sacru,
cu ochii adânciți în mare,
în timp ce corăbiile dorm nemișcate
pe țărmul uitat.

Ahile, departe de murmurele oștenilor,
stă singur sub umbra serii.
Niciun zeu nu-i mai atinge tâmpla,
nici vântul nu-i mai leagănă visurile.
Doar liniștea grea a valurilor
îl învăluie, precum o platoșă pierdută.
Lângă el, apusul pătează apa.

„Mamă,” strigă el,
„de ce m-ai născut cu suflet mare
și viață scurtă?
De ce spiritul meu,
care cuprinde lumea,
se zdrobește acum
de granița durerii?
Zeus fulgeră din Olimp,
dar omul tremură doar pentru sine.
De ce Agamemnon, orb de orgoliu,
mi-a smuls pe Briseis cea dragă?
O, mamă, îndepărtează umbra morții mele
sau lasă-mi sabia
să învingă soarta!”.

Din adâncuri, Thetis ascultă,
iar valurile îi șoptesc durerea fiului.
Ea urcă spre țărm,
ca o lumină pierdută în ceață
și-l privește cu ochii adânci,
unde se împletesc dragostea și destinul.
„Fiule, viața ta scurtă va fi o torță
care va arde peste veacuri.
Curajul tău va reface dreptatea,
chiar dacă inima îți va rămâne zdrobită”.

Ahile privește orizontul,
unde delfinii sar prin apele reci,
iar corăbiile gem sub greutatea zeilor.
În tăcerea serii,
curajul lui începe să crească,
un foc tainic,
în adâncul apelor învolburate.

Ahile pe țărm… (Dintr-un caiet fff vechi)

Desen de AI
Furia îl coboară 
din lăcașul superior
în planul materiei curente pe zeul Apollo.
În cuprinsu-i hieratic,
presimte nevoia de ajutor
a propriului preot care,
în drum spre corăbiile dormind pe țărm,
cu ancora pleoapă pe ochii-i scrutând marea,
ducea în mâini arcurile zeului său.

Departe de preocuparea
în pace a oștenilor,
precum să expedieze,
prin soli,
înflăcărate scrisori soțiilor,
care îl sustrage grijii
de a o înstrăina din minte
pe frumoasa Briseis,
la porunca lui Agamemnon,
Ahile se așază singur pe țărm.
Niciun zeu nu-i mai acorda compania
și nici nu-și mai întindea în aer aripa
lângă el,
după episodul scurt
al întrevederii lui cu Atena.

În goana apusului roșu pe ape,
când numai cărăușii târzii
au rană de culoare în față,
Ahile își plânge soarta.
Condiția-i de zeu,
rezistentă la toate,
acum se estompase
și-i rămăsese ființa
numai sub influența slăbiciunii umane.

Corăbiile se izbesc de umerii lui Neptun,
săltând lent în orizontul cald.

„De ce m-ai hărăzit,
mamă,
unei limite,
când spiritul mi se revarsă
în dimensiuni majore de viață?
Zeus descarcă fulgere lungi,
de pe Olimp și,
în colibe,
zărindu-le,
pământenii tremură de teama potopului orb.
Pentru orice pericol acvatic,
e necesară altă arcă,
dintr-un lemn mai trainic,
dar, pentru soartă, nu e mijlocire.
Pare că-l judec,
deși puterea îmi este minoră
pentru un așa demers temerar...
De ce Zeus,
ale cărui dorințe au acostat,
ca luminoase corăbii,
la sânul tău, cândva,
a strecurat în minte regelui Agamemnon
ideea să-mi răpească
pe Briaseși cea plăcută?".

Se tânguie Ahile,
iar mama lui slăvită,
din adâncul mării,
unde își odihnea istoria,
ca melcii în cochilii,
îi aude plânsetul,
care-și desface sunetele grele
între pești
și le îngreunează acestora traseul
către Neptun,
stăpânul care știe a rândui cu furca
lucirea în comoară.

Dintr-un nour de ceață,
Thetis i se arată lui Ahile
și-i înțelege deznădejdea
care-l cuprinse:
dacă tot îi va fi viața scurtă,
o compensație el să aibă,
să aibă alături pe mamă.

În context,
morile în palete par
să învârtească inima,
zdrobită,
câteodată,
de pietrele restriștii.

Atât de greu îi este lui Thetis
în marginea mării,
pe cât o moară e.

„Mamă",
Ahile i se plânge,
„apelul către tine e simplu
și aș vrea să percepi durerea mea
mai mare decât este. Poate mă auzi
și-mi iei din cale
grija sfârșitului de tânăr.
Curajul în luptă va face din mine o legendă...
Dar numai șterge din istorie
vorbele lui Agamemnon
care au pătat orgoliul meu.
Regele a uitat că,
prin curaj,
revolta reface legământul dreptății
mai durabil. Dacă nu,
prin sabie,
voi recâștiga strălucirea personalității mele,
care nu a scăzut de la ofensa lui Agamemnon
și mă tem să nu mă devoreze".

Saltul peste valuri al delfinilor,
în orizontul cald,
se naște din izbirea adâncului marin
de umerii lui Neptun,
care înoată prin ape,
cu spiritul slobod, rece,
să așeze speciile în straturi,
ca tomurile în raft.

Pulsul timpului în proza lui Geo Constantinescu

Romanul Spirala (Editura Eikon, București, 2024) de Geo Constantinescu impresionează, de la primele pagini, prin claritatea și fluența discursului narativ. Sub bagheta unui stil precis și bine articulat, autorul reușește să capteze atenția cititorului față de traiectoria protagonistului, Bebe Bleoancă.

Geo Constantinescu ne oferă profilul unui erou profund uman, a cărui evoluție, marcată de frângeri interioare, decizii tensionate și confruntări cu un sistem social adesea implacabil, este prezentată cu acuitate psihologică.

Dragostea dintre Bebe Bleoancă și tânăra Cati se dezvoltă sub semnul unei armonii inefabile, o împletire paradoxală între jocul inocent și pasiunea abisală, reminiscență a visării eminesciene din Floare albastră. Spațiul (preferat de către cei doi pentru plimbare), recognoscibil pentru lectori: Parcul Nicolae Romanescu, Grădina Botanică din Craiova, este ocrotitor, ca în lirica de tip romantic: „Zâmbetul ei, veselia, gânguritul voios și frumusețea îmi dădeau aripi, simțeam nevoia să redevin acel ales dintre colegi, ce-i atrăsese mai demult atenția, s-o protejez, s-o iau cu mine în noua lume a dăruirii sufletești și a iubirii”. Ceea ce surprinde este profunzimea relației, care transcende convențiile sociale și diferențele dintre cei doi. Discrepanțele de educație și de formare intelectuală par să se topească sub forța unei iubiri care caută absolutul. Această iubire devine o punte între lumi aparent incompatibile, o modalitate prin care sufletul își revendică dreptul la unitate și armonie. Pasiunea, în puritatea și tumultul ei, reușește să niveleze decalajele, cimentând o comuniune profundă și durabilă. Astfel, relația devine nu doar o poveste de dragoste, ci și o meditație asupra puterii sentimentului de a dizolva granițele sociale, o reverie generată de triumful inimii asupra constrângerilor lumii exterioare. Din păcate, aceasta este numai viziunea lui Bebe, neîmpărtășită de către Cati, pentru că nădejdea visurilor comune, care ar trebui marcată prin căsătorie, este așa de facil de spulberat, încât nu este nevoie decât de o interogație accidentală, din partea fetei: „Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau să mă mărit cu un student întârziat, cu capul plin de poezie și visuri deșarte de mărire? Atunci (recunoaște Bebe) am tăcut. S-a prăbușit în mine totul. Tot ceea ce clădisem împreună în anii grei ce s-au scurs și i-am îmblânzit atât de plini de noi, de iubirea și de sentimentele noastre s-au risipit cu aceste cuvinte”.

O cauză a eșecului în dragoste este cinismul tinerei, dar atitudinea nu transpare decât tardiv, în discuția despre noua ei țintă, șeful de la secția de chirurgie. Dacă în relația cu Bebe, personajul martor al narațiunii, ea pare să acorde o importanță convențională diferenței minime de vârstă dintre ei, această evaluare nu mai are relevanță, atunci când privește spre viitorul soț. Medicul, un bărbat ajuns la 45 de ani, dublul vârstei frumoasei Cati, devine obiectul unei alegeri care, pentru Bebe, este greu de înțeles. Dorința de a parveni și oboseala acumulată în urma eforturilor zadarnice de a promova examenul la Facultatea de Medicină se conturează ca motive probabile pentru care juvenila asistentă medicală, Cati, acceptă cererea în căsătorie, formulată de chirurg. Privită în acest context, preferința reflectă mai degrabă o capitulare în fața circumstanțelor, decât un act izvorât dintr-o autentică afecțiune, dar faptul nu are niciun fel de importanță pentru Cati, devreme ce nici nu-l ia în seamă – tot pentru Bebe este semnificativ, ca variantă de consolare.

Puterea lui Bebe de a înfrunta mai-marii partidului pe temeiuri ideologice se naște dintr-o conștiință lucidă și dintr-o interpretare personală, aproape iconoclastă, a comunismului. El nu percepe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ca pe un îndemn universalist, ci drept formă de imperialism. Această idee, articulată cu franchețe, chiar în biroul lui Rădoi, secretarul de partid, dezvăluie curajul lui Bebe, muncitor la fabrica de avioane, care refuză să accepte dogmele fără o cercetare proprie. Pentru el, exportul doctrinei comuniste de către sovietici nu reprezintă altceva decât un mijloc de a transforma statele participante în sateliți vasali. Acest punct de vedere, formulat direct și fără menajamente, completează portretul etic al lui Bebe, un individ capabil să pătrundă dincolo de retorica oficială și să dezvăluie mecanismele subtile ale dominației și ale inventării unei noi ordini sociale.

Poveștile de dragoste în care se implică eroul, povești care întotdeauna închid diverse capitole ale existenței, sunt zugrăvite cu o migală descriptivă, o încetineală care evocă stilul realist al lui Balzac. De pildă, întâlnirea cu Luminița capătă un aer de scenă memorabilă: în gara de la Ploiești, tânărul recrut, a cărui destinație era unitatea militară de la Gheorgheni, este atras de „o femeie elegantă, cu păr blond, rebel, revărsat pe spate, a cărei piele albă, fină a feței făcea totală discordanță cu lumea din jur”. În dragoste, Bebe, de o sinceritate dezarmantă, analizează cu luciditate relațiile: dialoghează deschis cu iubitele și își asumă, fără ezitare, propria greșeală, dacă există. Mai mult, el caută să descifreze resorturile intime ale deciziilor acestora, tratând despărțirile ca pe etape necesare în propria devenire.

Spirala este o narațiune despre un destin individual și, totodată, o meditație asupra modului în care mecanismele sociale modelează, uneori inexorabil, viața indivizilor. Autorul ridică întrebări despre identitate, reziliență și sensul luptei într-o societate aflată în permanentă schimbare.

Romanul reușește să impresioneze nu doar prin poveste, ci și prin finețea construcției literare, în care fluența și claritatea devin instrumente de explorare a unei lumi ce reflectă subtil dilemele contemporane. De aceea, Spirala este o lectură care provoacă și atrage, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru o continuă reinterpretare a narației.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”