26 ianuarie, 2021: Două săbii în aceeași teacă

Aveam o pereche de săbii în aceeași teacă. Erau din ghips, pe un schelet de fier. Extrem de colorate, cu flori aurii pe teacă, precum acelea de la paradă, atrăgeau atenția. Am ieșit cu ele în drum, strigându-le pe Liliana și Gabi, două surori, care, deși gemene, nu semănau deloc. Nu mai rețin ce le-am tot spus, dar am făcut scheme, de câteva ori, cu sabia prin aer. Din zbaterea de atunci, mi-a rămas în memorie imaginea lor două, suite pe gard, să mă vadă din curte.


Fiind prea mic de ani, încă nu auzisem expresia: „Nu încap două săbii în aceeași teacă”, însă am acționat cumva după dicton.

Stăteam de vorbă, pe coasta din grădina noastră,

25 ianuarie, 2021: Blugii Levi’s

Tata îmi cumpărase o pereche de blugi  Levi’s. Am și o poză alb-negru în ei, la grădiniță, pentru că nu exista dată să vină vreun fotograf în sat și eu să nu mă expun aparatului, care mi se părea o minune tehnică. Așteptam cu sufletul la gură tabloul și mă studiam din cap până-n picioare, să văd dacă am ieșit bine și niciodată nu eram mulțumit, motiv pentru care abia așteptam alt fotograf să intre prin clase și să întrebe cine vrea „o amintire”. Eram primul care ieșeam din bancă și pretindeam.

Blugii nu mi se păreau grozavi, probabil unde nu mai văzusem la alții de vârsta mea.

La o nuntă la Gvardenița, într-o pauză, deși pentru mine nu exista repaus, fiind energic și dornic de joacă mereu, eram martor și eu la discuții, undeva, într-o cameră de țară, cu pături de lână întinse pe dormeză. Mama l-a întrebat pe ginere, un fin al nostru mai depărtat, adică moștenit de la bunici / străbunici, despre blugii mei: „Sunt buni de ceva?”. La nuntă, mai purta un tânăr, care avea peste douăzeci de ani, vârstă imensă pentru mine atunci (care nu aveam mai mult de șase). Ginerele, angajat undeva la Timișoara, oraș celebru pentru legătura cu Occidentul (anii șaptezeci), s-a uitat la marcă, un petic de un roșu deosebit:  Levi’s. „Sunt de firmă. Ai lui cutare (nu-mi mai aduc aminte numele) nu sunt”. Până la răspuns, mă temusem, aș fi vrut să mă fac nevăzut, dar, când l-am auzit ce a spus, am devenit mândru de pantalonii mei, pe seama cărora mă contrazisesem cu amicii mei din mahala. Costel al Dorinii, un băiat volubil și la curent, în general, cu progresul, vocifera, extrem de convins: „Blugii originali sunt de cauciuc. Blugii, purtați de cowboy în filme, stau în picioare, cum îi pui; te dezbraci și nu se pliază, rămân drepți în mijlocul încăperii. Te trezești dimineața și sari în ei”. Îl crezusem pe Costel, precum și în alte dăți. A curs multă apă pe Desnățui, până m-am prins că este mincinos, găsind, astfel, și o justificare pentru nasul său proeminent.


Într-o vară, tata m-a luat cu el la oraș…

Blugii erau prevăzuți cu fermoar și nasture auriu, de metal. Am mers destul de mult pe străzi. Îmi amorțiseră șoldurile și m-am plâns. Tata și-a dat seama că blugii evazați mă strâng și mi-a descheiat nasturele, dar mie îmi era rușine și nu am acceptat modalitatea aceasta de soluționare a necazului meu vestimentar. Atunci, mi-a slăbit cureaua, dar fără niciun rezultat. Senzația de amorțeală s-a accentuat. În dreptul unui robinet urban, ca un stâlp retezat, dintre acelea englezești, m-am așezat pe ciuci. Tata a încercat să mă convingă să renunț la pudoare și să-mi desfac nasturele, fiindcă nu mă vede nimeni. Fiind și ușor speriat, am cedat. Numai eu știu ce era în sufletul meu, aproape că mă simțeam vinovat că merg așa pe stradă. Prin gestul care-mi asigura o lejeritate egală aceleia percepute după ce mă schimbam de haine, renunțam la acea zi de legătură cu orașul, o încheiam atunci, așa credeam, și nu mai aveam de ce să mă bucur, mă simțeam ca în odaie.

Una dintre emisiunile mele preferate este cea intitulată Pe urmele antichităților și, într-unul dintre episoade, cei doi „cărăuși” au cumpărat numai rupturi marcate Levi’s, plătind sume incredibil de mari. Eu mi-am cheltuit copilăria pe cu totul altfel de pretenții, pe ceea ce nu aveam și nu pe bucuria de a purta mândru, ca un steag, blugii mei  Levi’s.

24 ianuarie, 2021

Pentru prima dată, în acest an, când am stat la soare și chiar m-am încălzit, simțind nevoia de umbră. Pe jos, mișunau gongi: cum își vor fi ținut respirația sub zăpadă? Somnul a fost salvarea lor?

Somnul m-a cuprins și pe mine. Am dormit destul de mult și ieri și astăzi.

Am citit Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, pentru a nu știu câta oară. M-au interesat Scrisorile despre Grigore Alexandrescu și despre Tudor Vladimirescu (o adevărată lecție de istorie).

Am terminat cronica la un volum și am și expediat-o revistei care mi-a pretins-o. Fl. F. (cu privire la mesajul cronicii mele):

Mi-am adus aminte și eu. Aveam la țară o bucătărie de vară, căreia îi spuneam „cunie”. Acolo, mâncam și petreceam toată ziua de vară. Cunia avea două camere. Adusesem și un pat.

M-a sunat și Liviu J. Precum bănuiam, era la plimbare cu bicicleta. Îmi spune:

Am fost la două cimitire, la Ungureni și la Sineasca. Am trecut pe la mormintele mai multor cunoștințe, inclusiv la Costică Ștefănescu (căpitanul Craiovei Maxima). Undeva, în pământ, este săpat un fel de lăcaș, prevăzut cu un capac de sticlă. Acolo, am aprins candela și am lăsat-o să ardă în liniște. Am dat cu mătura și am făcut fotografii la mormântul lui Aman.

23 ianuarie, 2021: Despre Tudor Vladimirescu

De câte ori intram la Ioan Anastasia în birou, îmi arăta cu mândrie Proclamația de la Padeș, pe care o ținea la loc de cinste, pe un panou. Rămăsese să-mi prezinte și originalul, dar, din păcate, nu a mai apucat. Lui Tudor Vladimirescu i se impută lipsa de curaj de a fi condus țara, din momentul în care o putea face. Dacă ar fi emis legi, lucrurile ar fi început să se miște, într-o direcție pozitivă; cine ar fi venit după el, nu ar mai fi avut cum să anuleze legile bune, de teama altei răbufniri populare, un argument, în acest sens, fiind îndeplinirea unuia dintre obiectivele „zaverei”, anume numirea la cârma țării, a domnitorilor pământeni – astfel, s-a pus capăt domniilor fanariote.

Am văzut locul taberei de la Țânțăreni, din mersul mașinii – eram cu Ioan Anastasia (fost inspector la Arhivele Naționale). De aici, a plecat Tudor Vladimirescu, înspre București, organizându-și armata după modelul lui Napoleon: cu toboșari care dictau ritmul marșului, cu tunuri puternice, instalate în mijlocul „adunării populare” etc.

În capitală, unde a fost primit cu mare entuziasm, Domnul Tudor (cum deja era numit de către oameni) a luat o primă măsură bună, arestarea la domiciliu a boierilor care aveau legături cu Înalta Poartă.

În ziua de 21 Mai, a Sfinților Constantin și Elena, când se organizau târguri, Tudor Vladimirescu acordase liber pandurilor. Iordache Olimpiotul a intrat cu o trupă de eteriști în tabără. Aghiotantul lui Tudor i-a văzut prin ochean, din foișor, dar nu a îndrăznit să-l trezească (Tudor dormea în foișor). Iordache s-a folosit de viclenie, deningrându-l pe Tudor, față de căpitanii pandurilor, că este trădător, că a expediat scrisori către Înalta Poartă, că îi va ucide și pe ei toți, precum pe ceilalți. De la Anastasia știu: Tudor avea o gardă secretă, constituită din sârbi și albanezi. Trecea prin tabără și le făcea semn din ochi, asupra aceluia pe care trebuiau să-l execute. Era destul de dur. Dăduse ordin să nu se producă jafuri, dar, fiindcă aveau loc, oamenii veneau să i se plângă. Și Tudor nu îndura nesupunerea. Astfel, i-a executat, prin spânzurare, pe unii dintre cei mai iubiți căpitani, ai căror subalterni au rămas consternați, zărindu-i, dimineața, atârnați în crengi.

Curierul care trebuia să transmită scrisorile diplomatice era „vestitul” Iancu Jianu. Nu se știe cum au ajuns aceste misive în mâinile eteriștilor. Între timp, căpitanii juraseră credință lui Iordache Olimpiotul, omul de încredere al lui Alexandru Ipsilanti, căruia Tudor Vladimirescu îi ceruse să părăsească țara, pentru a nu o transforma în teatru de război (dintre turci și greci).

Coborând din foișor, Domnul Tudor s-a trezit înconjurat de propriii-i căpitani, care-l priveau cu ură. Din mijlocul lor, s-a auzit glasul acuzator al lui Iordache Olimpiotul. Dându-și seama că a fost vândut, Tudor a predat aghiotantului său inelul, prin care punea pecetea pe documente, și sabia. Avea această obsesie, că va fi ucis de către greci. Le-a ținut un discurs celor de față, al cărui sens era acesta: dacă el va pieri, nici ei nu vor avea o soartă mai bună și trupurile le vor fi devorate de către vulturi și corbi.

(Va urma)

22 ianuarie, 2021: Câteva cuvinte despre Iancu Jianu

Pe Tvr 1, se difuzează iterativ reclama filmului Iancu Jianu, zapciul.

În copilărie, am citit și eu o carte în versuri dedicată haiducului Iancu Jianu. Pe copertă, figura imaginea unui cal năzdrăvan care-și trezea stăpânul din somn, prin îmboldiri facile de copită. De asemenea, am văzut filmul de atâtea ori…

Prima imagine realistă a acestui haiduc am întâlnit-o în cartea Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, scriitor important: aflat acasă, într-o vacanță de vară, tânărul Ghica lua masa în liniște, în compania părinților, în grădină. Din drum, s-a auzit vocea lui Iancu Jianu, care promitea tatălui Ghica, mare boier, că îi va face o vizită mai târziu. Toți ai casei, dimpreună cu angajații, s-au îngrozit.

Ioan Anastasia, amicul meu poet, care era o arhivă vie, într-o discuție pe seama unor simboluri, îmi relata:

-Iancu Jianu a fost unul dintre cei mai răi tâlhari. Era zapciu (șef de poteră, n.m., D.I.). S-au dus să-l anunțe că dispăruse geanta de galbeni a preotului din sat și Iancu Jianu dormea pe geantă. L-a trădat și pe Tudor Vladimirescu. Și nu este adevărat că a murit împușcat de tânăr, folosindu-se glonț fermecat etc. A murit de moarte bună, acasă, la o vârstă înaintată, peste șaptezeci de ani.

-Și de ce folclorul l-a reținut în ipostază luminoasă?

-La târguri, îi plătea pe lăutari să-i compună cântece favorabile și aceștia zdrângăneau din cobză despre el fapte fabuloase.

Ioan Anastasia vorbea pe documente, nu din păreri.

Prin anul 2000, am vrut să-mi lămuresc împrejurarea în care Tudor Vladimirescu a fost ridicat de către eteriști din mijlocul taberei lui militare și dus la Târgoviște, unde a fost ucis mișelește (despre moartea Domnului Tudor, amicul meu mi-a expus fapte de care te înspăimânți, mie însumi fiindu-mi atât de greu să le transcriu, cu ocazia unui articol despre Ioan Anastasia, de fapt, cu orice ocazie).

Am cumpărat cel mai bun studiu consacrat Revoluției de la 1821, semnat de C. D. Aricescu (acest mare istoric a avut ocazia de a prinde în viață și de a sta de vorbă cu foști panduri). Tudor Vladimirescu a înmânat scrisorile diplomatice, înspre Înalta Poartă, lui Iancu Jianu, om de încredere. Scrisorile au ajuns în mâna lui Alexandru Ipsilanti, care le-a folosit împotriva Domnului Tudor, ca așa-zise dovezi de trădare a idealurilor propriei Revoluții. Căpitanii pandurilor au crezut viclenia și au asistat nepăsători la arestarea conducătorului. Episodul este dramatic și-l voi ilustra cândva.

M-aș trăda eu pe mine, copilul încântat de vitejia lui Iancu Jianu, om înalt, vânjos, de culoare brună a pielii, dacă aș încerca să-l discreditez, pentru că nici nu mă interesează prea mult personajul. Am câțiva prieteni, foști colegi de liceu și de facultate, pe Nicu și Mariana Munteanu, originari din comuna Iancu Jianu, cărora, de câte ori îi revăd (deși nu s-a mai întâmplat de ani buni, peste douăzeci), îmi stă pe buze să le spun să intervină pentru schimbarea numelui localității, dar prefer subiecte contextuale, despre sănătate etc., întrucât nu se știe când ne mai întâlnim din întâmplare.

21 ianuarie: Jocul „țânțar”

Iarna, jucam „țânțarul” cu frații Mamut, cu Mitică și Ioana… Bunica lor era sora bunicului meu din partea mamei. De obicei, îi nimeream la masă: ca în Moromeții mâncau, pe hol – tindă nu aveau – , așezați la o măsuță scundă, pe scăunele, în timp ce focul pâlpâia în sobă. Mă invitau și pe mine să înfulec ceva, dar nu prea mai aveam pe unde să mă înghesui. Nici nu aveam de gând. Mă temeam să nu mi se respire în nas, cum și astăzi evit, pentru a nu mă gândi obsedant, apoi, la ce eventual microb am luat. Când cineva îmi vorbește de prea aproape, îmi țin respirația. Până și în oraș, mai târziu, chiar pe stradă, nu respiram când treceam pe lângă oameni. În plus, nu mâncam / nu mănânc la nimeni, dar, odată, de rușine, la familia Mamut, am rupt o bucată de pâine, căreia nu i-am uitat gustul deosebit nici astăzi, un miez ceva mai aspru decât la pâinea obișnuită, probabil de la făina brună, pâine dacică, făcută din mei, după cum îmi imaginam, ajutat de lectura frecventă din revista „Cutezătorii” (la care eram abonat).

Deși veche și numai cu o încăpere, casa părea destul de călduroasă. Erau două paturi așezate în paralel, iar în dreptul ferestrei, o masă; pe jos, era pământ, ceea ce mie mi se părea inedit, fiindcă nu mai văzusem nicăieri (nici nu prea intrasem în alte case). Ca să mă fi urcat în pat, făceam efort (nu aveam mai mult de șase-șapte ani), din cauza saltelelor umflate excesiv cu paie. Păturile din lână maro acopereau căpătâiul.

Mitică desena pe foaie dreptunghiurile jocului – doar era gazdă! – , aducea piesele, boabe de porumb și de fasole, după care ne întreceam în realizarea careurilor. Când îmi blocam adversarul, frenezia reușitei îmi era atenuată de gândul: „Dacă se apucă Mitică să-i spună mamei despre ce mai fac eu pe la școală, despre bătăile și certurile mele, sau despre vreo temă nefăcută, pentru care m-a pedepsit învățătoarea?”. Mama venea cu noi (eu și soră-mea) în vizită.

Gândurile parcă îmi erau auzite de către divinitate și ar fi vrut să-mi arate că nu este creștinește să mă bat etc.: „Hai, mumă, voi cum vă descurcați pe la școala aia?”. Din fața sobei unde se așezase, rupând coceni să-i bage pe foc, bunica Mamut parcă era acul de la pick-up care dă glas plăcii; purta o broboadă, ușor dezlegată în dreptul urechii drepte, cămașă albă, fustă din straiul popular, totuși nu zăvelcă, și niște ciorapi groși. Frângea cocenii de genunchi.

Ori îi era frică de mine ori era el cuminte, Mitică nu sufla o vorbă, dar stresul posibilității nu-mi da pace.

În colțul odăii, bâzâia un difuzor, în locul țânțarului nostru molcom.

Dacă aveam școală a doua zi, sigur mă întristam, la plecarea de la gazdele noastre, fiindcă încheiam orele de timp liber și mă lua grija lecțiilor, însă, dacă venea duminică, inima îmi era ușoară, așteptând filmul Laleaua neagră de la televizor.

21 ianuarie, 2021

În timp ce-mi aduc aminte că acum fix un an de zile, am răcit crunt (cred că am avut covid, după simptome, dar atunci, nu mi-am dat seama), o pisică merge pe zid, ca magneții de pe frigider, când îi miști în joacă. Pisica se deplasează de la sine, dar cum să alunece de-a lungul zidului? Mă concentrez pe imagine și-i descopăr misterul. Un bec bate în felină, a cărei umbră alunecă pe zid, ca locomotiva pe linii.

După dezlegarea tainei, mă uit în sus, la stele, care se văd ca boabele din jocul țânțar.

În rest, viață prozaică…

20 ianuarie, 2021: Ceasurile

Ceasul automatic

Am fost să-mi iau ceasul de la reparat. Pentru cheița de reglaj, am așteptat două săptămâni (care, oricum, au trecut). Interlocutorul mi-a arătat două ceasuri mecanice, dintre care unul automatic, o marcă elvețiană, și altul rusesc, Slava. Mi le-a desfăcut. Cel automatic era plin de marcaje. L-am cercetat vreun sfert de oră. Cum zăceau pe blat, mecanismele păreau niște inimi care bat. Viziunea m-a indus îndoielii, că, totuși, ceasurile nu sunt veșnice, dar și teoriei pe care o dezbat în sinea mea, când nu am ce face: universul e creația lui Dumnezeu – de aceea, El nu se implică în viețile noastre, pentru că meseriașul din fața mea ar trebui să intre în obiectul pe care-l repară.

-V-ați hotărât? m-a sustras ideilor ceasornicarul. Vă fac o ofertă finală, pentru amândouă?

Am fost de acord cu prețul.

M-am plimbat prin mall, până le va regla, să ungă mecanismele și să polisheze geamul. Am comandat aripioare picante și un Pepsi. Am coborât scările rulante cu meniul în pungă, la capăt, le-am urcat din nou, intenționând să mănânc la o masă, acolo, dar nu era niciuna liberă. Am trecut și pe la librăria Cărturești, să-mi revăd cărțile. După douăzeci de minute, am revenit la ceasornicărie. O domnișoară dădea ocol dughenei: „Brățară pentru ceas fitness aveți?”.

L-am luat pe cel elvețian, pe care l-am și fixat pe mână. A rămas să fiu sunat pentru Slava, pe duminică încolo.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”